himerele sale pline de dureri nostalgice... Se așază lângă ultima coloană a cardo-ului și-mi șoptește secretele Universului. Nu o pot auzi, dar înregistrez picăturile de adevăr curgând pe chipul ei împietrit de lumina lunii. Răsărind ca o moartă calmă dincolo de munții străvezii, astrul nocturn întrerupe tirada veritabilului. Pentru un moment, amândoi suntem conectați la magnificul cosmic, la simplitatea eternității, chiar dacă doar efemeră. Încerc să mă apropii, dar dispare în secunda următoare dincolo de râu, devenind aspirația fluvială, zeitate apropiată de Neptun. Înțeleg. Apropierea poate cauza moarte, dar nici unul nu știe a cui. Simt că, prin ea, fiecare fibră, unitate celulară sau segment din ADN-ul meu o iubește în felul lor, unic, para-dinamic, evisceral. Cunoaște acest aspect, îl revelează, îl ascunde în porțiunile subpământene ale propriei nemuriri.
Mă așez. Corpul ei este din nou lângă mine, iar de data aceasta numai eu trebuie să suport apropierea, reprezentând doar recipientul mesajului divin. Începe să cânte, dar versurile sunt mult prea aproape de mediul ei decât versurile mele anterioare, care se pierd în apele Orontes-ului liniștit. Mă calmez imediat și-i sorb cuvintele abia auzite din buzele cenușii, abia întrezărite prin miracolul acestei nopți. O iubesc, prin cuvintele pe care le păstrez în mine, prin aspirațiile pe care mi le cunoaște din vremuri imemoriale, prin atingerile subtile ale extremităților (acum metamorfozate în licurile voioși), prin vibrațiile nostalgice ale îmbrățișării fizice. O iubesc. O știe, dar nu mai poate reacționa. O știu, iar reacțiile mele sunt mediocre și insuficiente. Timpul în care dragostea fizică ne-a apropiat nu ne mai aparține. O știm amândoi.
Stelele scapără printre norii subțiri și triști, aceștia din urmă efemeri ca pielea uscată de pe degetul mic al mâinii stângi. Resimt lipsa ei fizică, o resimt curgând în vene ca o umilă otravă, un ultim strigăt de ajutor....VA URMA