7 septembrie
Recitesc Așa grăit-a Zarathustra de Friedrich Nietzsche. Am fost incitat de afirmația conform căreia în Occident filozofii la modă sunt Nietzsche și Marx. Temă de casă pentru cititori: redactați un Eseu de șase sute de cuvinte, în care să argumentați dacă mai sunt de actualitate ideile din următoarele citate ale filozofilor menționați anterior !
Friedrich Nietzsche: Odinioară erați maimuță iar acum omul e mai mult maimuță decât însăși maimuța!
Karl Marx: Fericirea trece prin stomac!

Grila propusă în Legea unică a salarizării se derulează între salariu minim pe economie, 600 de lei și salariul maxim al Președintelui, 8450 lei.
Fiecare cu burta lui!

Ce mai fură românul? Un orădean a vândut la fier vechi, calea ferată Oradea-Beiuș- Vașcău. Are de lucru, rețeaua feroviară națională are vreo 11000 de km.

Insulelele Cayman, un paradis fiscal mondial, sunt în pragul falimentului. Dacă doar iei și nu mai pui din când în când, teșchereaua se golește.
Și bogații au sărăcit!
Aaaaaaaaaa, nu vă pripiți, nu le plângeți de milă! au sărăcit în sensul că nu mai depun sume mamut în băncile din Cayman, fiindcă altfel tot în reședințe de lux repauzează și în mașini supersofisticate își plimbă hoitul.

Nepoata lui Mussolini, deputată a unui partid fascist italian, cea care ne-a jignit după cazul Mailat, behăind că românii au gena violului și a crimei în sânge, a cerut interzicerea filmului românesc Francesca, care a fost prezentat la Festivalul de film de la Veneția, cel mai vechi festival de film din lume.
Parțial a reușit, filmul nu va rula în cinematografele din Veneția. Primarul din Verona s-a simțit și el lezat și l-a dat în judecată pe regizor. Nu-i ceva inedit, s-a mai întâmplat și tot familia Mussolini a fost în primplan. În 1938 marele premiu a fost acordat unui film italian profascist, regizat de un nepot al dictatorului italian, la presiunile acestuia, în timp ce specialistii așteptau ca încoronatul cu lauri să fie francezul Jean Renoiar. La decernare, în semn de protest, delegațiile străine au părăsit sala iar francezii au pus de un festival al lor la Cannes, unde am ciugulit și noi mai apoi, câte ceva. Nu toți italienii sunt condamnabili pentru incident. Distribuitorul italian al filmului a găsit soluția: vom schimba replica, în loc de curva de Mussolini vom spune sfânta de Mussolini.
Râd cu lacrimi!

Nu sunt omul care să plângă după democrația altora, cârcotelile din Jurnal nu țin de disprețul pentru cei de acasă, Doamne fair. Vreau doar, ca și domnul pescar, Petru Rareș, să fim iarăși ce-am fost, dacă am fost vreodată ceva și chiar mai mult decât atât, adică decât cei care ne dau condescendent lecții de orice fel.


Veniturile bugetarilor vor scădea cu 15,5 %. Cum? simplu, normal pentru anormali, oamenii muncii vor trebui să decidă. Ptiuuuuuuuuu, ce invenție! vă dați seama unde am ajuns ? ce conștiință de sine are muritorul de rând din România, dacă am ajuns să spunem de bună voie: vă rog să mă plătiți mai puțin , ca să-i fie Þării bine!
Nu mă întrebați ce stări mă frământă. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai am văzut multe: dictatori, milițieni, trai pe cartelă, epocă de aur, muncă forțată, spălarea creierelor, revoluție, șpagă, teroriști, partide politice cu duzina, capitalism sălbatic, alegeri libere, lingăi, prostituție sexuală și intelectuală, omoruri, violuri și multe altele. Războiul doar nu vreau să-l trăiesc, în rest sunt pregătit pentru orice.

Ceea ce se întâmplă mă dezgustă, dar acest sentiment nu rezolvă problema. Așteptările personale sunt de altă natură. Enigma este ascunsă în interior, în suflet, în starea de spirit, în subconștient, în incertitudine. Mă sperie acest lucru ? nu știu, dar cât de cât constituie o supapă prin care se eliberează o parte infimă a tensiunii intelectuale care ar putea altfel să îmi fie fatală. Exacerbarea lucidității poate genera nebunia. Nu mi-o doresc. Încerc să mă detașez pe cât posibil prin preocupări diverse și dialoguri imaginare de presiunea cotidianului. Ceea ce explică și joaca de-a jurnalul, mult mai densă în ultimele zile. Trăim o nebunie, sunt actor anonim într-o piesă mediocră.
Ce-mi rămâne de făcut? Deocamdată visul, reveria autoimpusă.
Cât timp voi reuși să disimulez celor din jur, neâmplinirea, insatisfacția, ratarea, blazarea ? Interesează oare pe cineva ? Nu, cu siguranță! Acest lucru mă indispune, mă înstrăinează și surprinzător chiar mă doare. Unde? nu pot să explic, nu este exclusiv o durere fizică, este mai mult ideea de durere care mi s-a întipărit în memoria imediată. Constat că această durere a crescut în timp ca intensitate și cu siguranță va crește, motiv pentru care sunt indispus iremediabil.
Nu sunt lipsit de optimism, în fond optimismul este tot o stare a neputinței, altfel spus mi se pare mult mai logic să fii indispus decât optimist. Doar că indispoziția determină irascibilitatea, însingurarea, respingerea dialogului, prostirea și de acest lucru mă tem. Astăzi mă tem de prostia din jur, de prostia indecentă care mă poate prin contaminare intoxica și pe mine. E groaznic, să vrei să fi un accelerator și distribuitor infinit de gânduri idei și să sfârșești prostit și prosternat în fața unei preocupări minore, îndoldorarea chimirului.
Suntem condamnați să ne mișcăm doar în cerc? Evoluția în spirală să fie o simplă amăgire? Nu pot striga încă Evrika, dar sunt optimist, un optimist trist și indispus.