I


noapte fum alb negru tăcere copacii își joacă vântul prin crengi își zgârie scoarța cu fumul prea alb mult prea alb mult prea negru și un câine latră dincolo cu fâșii de alb fâșii de negru o cunoșteam ca pe mine și eu sunt și mort și cel mai viu mort și îi cunoșteam mersul ăsta ca o murire niciodată nu călca apăsat pe trăire își visa mersul înainte de a-l păși își julea genunchii în somn își julea somnul în vis se visa copil și mergea de-a bușilea cu pumnul strâns strâns strâns - și în pumn - nimic o absență o depărtare un scâncet predilect se sprijinea de copaci ca de umeri goi puternici țâșniți dintr-un mine ciudat și ei - copaci grei de păreri se jucau cu vântul îl zvârleau de la unul la altul - o primăvară posacă un martie amărui ca o toamnă târzie elena... ea se visa visând cu pumnul închis și în pumn nimic o absență rotundă fum noapte alb ea e fericită pentru că nu e niciodată fericită pentru că nu e niciodată la fel pentru că e ea și atât ea e fericită visând că doarme că el îi desface nasturii de la bluza verde se vede fericită visând la fericire și ar fi fericită să nu știe nimic despre fericire latră un câine alb nu latră alb un câine negru printre bulgări întunecați de noapte să fie max? nu-l văd dar latră alb alb de plumb ea calcă pe murire pe frunze încă vii niciodată apăsat ea plutește îi e lene să zboare nu-i e frică de noapte știe că zborul duce mereu acolo dar îi e pur și simplu lene de zbor
și când o pierzi - lacrimi și ardei iuți...
noaptea e prea puțin beznă fumul e prea puțin alb ea se topește ea nu moare ea se picură în cer ea se picură din cer ea e totdeauna femeie o știu goală cearșaful cu formele ei mă plimb pe trupul ei trupul ei gol sânii ei zvâcnind pântecul genunchii tălpile goale palma mea pe coapsele ei mâna mea pe crupa ei și ea se sprijină de mine ca de copaci câinele latră alb un sărut limba noastră vorbește ne picură gâze pe piept pe gât i se topește pielea pe sâni pe sfârcuri cresc cuiburi de dor scâncește ea nu fuge niciodată o leg doar ca să-i ofer libertatea de a se zbate îi sărut genunchii juliți o surprind visându-se femeie pulpele sunt albe groase îmbrățișate mă ridic în genunchi îi desfac picioarele o alerg cu degetul pe pielea fină zvâcnindă de la talpă până sus sus sus taci elena apoi limba îi simte aroma de femeie o ling geme adânc îmi aprind o țigară mă apropii în genunchi e tare tare și o zbor de la pântec la sâni de la sâni la gât la bărbie buze atât de cald atât de cald în gura ei nu mai disting culorile pereții mă asaltează parșiv îi strâng sânul în palmă îl storc e negru e vânăt e alb e durere e poftă în sânul ăla fierbinte proaspăt moale sunt un deget sunt o unghie o nimicură în scâncetul ei sunt un os de miel sacrificat pe dealurile abrupte ale coastelor aromând a vie și totuși ea e vie atât de vie în gânguritul morții atât de rotită în rostogoliri năvalnice de viață atât de departe în apropieri de carne atât de aproape în depărtări de bucăți de suflet ea e totdeauna femeie ea e femeia în care intru femeia care geme și în care intru și mai adânc pitești moeciu șirnea da ea e femeia în care intru cum să mai pot vreodată ieși? și genunchii ei sunt coastele mele pulpele i le simt jucând pe șoldurile mele îmi atinge cu sfârcurile pieptul părul ușor ușor până când îmi mușcă buzele o strâng de încheieturile mâinilor legate o domin i-o trag trupurile ni se încolăcesc nebunește se muleză
apoi - lacrimi și ardei iuți


pe olivia am detestat-o din primul moment slabă uscățivă cu sâni mari pietroși mă urmărea prin pauze fără vrajă fără sclipire mă asalta cu întrebări banale cu acea conversație adolescentină dincolo de vulgar de penibil vedeam totuși degetul meu plimbându-se be buzele ei dar cum dracu...