Etajul 13, DIP 2. Suntem IP, adică international patients. Un living, un dormitor cu două paturi si pătuțul pentru Matias, o baie cu duș.

3 lifturi urcă și coboară, clinchetul care anunță deschiderea ușii se aude aproape fără încetare. În fiecare, pe podea, sunt desenate 15 perechi de tălpi mici.
Încap 15 chinezi, puși unul lângă altul. Cu internaționalii e mai greu, mai mari, mai înfoiați, și indisciplinați. Ei nu-și țin tălpile lipite, pe pătrățica lor, ei stau cu picioarele desfăcute.
Câte două tablouri mici agățate pe pereții cabinei. În liftul preferat al Irinei, cel din dreapta, de lângă fereastră prin care se vede „capătul lumii” (asa a botezat ea cartierul sărăcacios, cu coșmelii îngrămădite unele în altele, cu ulițe nisipoase și pisici tolănite pe acoperișurile încropite din orice ) ...tablourile winter si spring, titluri scrise parcă de o mână de copil.
Omul de zapadă cu o pipă fumegând și o oală ca un joben pe cap, un câine privind la el si doi copii văzuți din spate, ținându-se de mână, sunt winter.
Păsărele maro și un copac cu coroana perfect rotundă si verde sunt spring.
Pe holuri si pe pereții lifturilor afișe cu not allowed to discuss with patients, in public, about their illnesses.

Chinezii se apropie, se apleacă, se opresc, zâmbesc și ne întreabă pe limba lor, turuie grăbit și zgomotos, gesticulând în mare viteză. Doi chinezi la un loc inseamnă deodată mare gălăgie.
„ni ho” se aude în cascadă, ca un țipăt, inseamnă bună dimineața.

Un italian ocupă ultima rezervă, cea din capătul coridorului, vis-a vis de spălătorie. Nu coboară din pat, nemișcat și acoperit de cearceafuri până sub bărbie, ușa rezervei e tot timpul deschisă, un infirmier se foiește tot timpul pe lăngă el.Soția italianului seamănă cu Anne Bancroft, o tristețe discretă și cumva plutitoare, zâmbește cu toată fața când ne întâlnim. Îl pupă pe Matias și îi cântă un cântecel săltăreț despre legume când îl prinde pe la bucătarie…exemplificând
ca la școală, prinde ceapa, morcovul, cartoful cu două degete, le învărte prin fața ochilor lui Matias și cântă despre fiecare.

O indoneziancă o îngrijește pe sora ei, din rezerva lor se aud des țipete. Тipete de durere, asistentele se agită, intră și ies, îi fac calmante..o vreme se lasă tăcerea.

Nemțoaică de la DIP 1 e prietenoasă, are glas de bărbat, e tunsă scurt, și foarte grasă.
Cancer la plămâni, acasă la ea doctorii nu-i mai dau șanse.

Dr. Li spune tuturor „we’ll see, we’ll try to do something for you”. Peste o zi îți trimite factura, afli cât costă speranța.
Masa din camera ei e veșnic plină de borcane, cutii, caserole cu mâncare.
E singură, nimeni n-o sună, nimeni nu vine la ea.
Matias n-o place, glasul ei dogit îl sperie, îl momește cu ciocolate mici. El le ia iute și fuge, se ascunde de noi și bagă în gură ciocolata întreagă.

DIP 4. Cristiana, cu iubitul și cu mama ei. Cristiana are 21 de ani și e studentă în Timișoara. Vine a treia oară aici. Ne arată poze de la ultima ei aniversare, 20 de ani…sănătoasă, veselă și frumoasă. La scurt timp după aceea a fost diagnosticată cu melanom.


Vecinii noștri se pregătesc de plecare. Își fac bagajele, mâine vor lua avionul, escală in Paris apoi acasă, in Porsgrunn, la 6 km distanță de Skien, unde locuiesc Irina și Juan. Irinei i se face dor de casa ei. Și de grădină. Și de pădurea de lângă casă, de veverițe.

Sunt de două luni în clinică. Cecilia are cancer de oase, nu mai are articulația umărului drept, în antebrat are o tijă de titan. Seamănă izbitor cu Jean Seberg în „Bonjur tristesse”. Băiețelui ei, Benjamin, a împlinit de curând 1 an și a învățat să meargă aici, pe coridorul spitalului, ținându-se de Matias.
Matias a fost profesorul lui de mers.
Pleacă acasă să-și vândă apartamentul și să se întoarcă aici să continue un tratament care până acum n-a dat rezultate. Dr. Li se uită în ochii ei frumoși și triști și-i spune „come back over 3 weeks, you need more therapy, you’ll be fine, you’ll see”, Cecilia îl ascultă și se inseninează.

Irina o ia în brațe, stau îmbrațisate câteva minute bune, fără cuvinte, fiecare plănge cu fruntea infundată pe umărul celeilalte. Matias șterpelește o jucărie de-a lui Benjamin, un dinozaur verde și șchiop, și dispare.


O tigaie grea, cu coadă lungă, o cratită cu capac, polonicul, palete de inox, linguri de lemn, sunt jucăriile preferate ale lui Matias.
Le cară dupa el pe coridoare, le duce în bucătărie, gătește odată cu italianca sau cu iubitul Cristianei. Amestecă cu o lingură de lemn si cu paleta metalică bucăți de plastilină, biscuiți, cuburi, mingi de ping-pong, animăluțele desperecheate din arca lui Noe, cu mare zgomot.
Mai e căruciorul cu rotile în care-i place să fie plimbat înainte și înapoi pe coridorul lung.
Nu-i ușor să aduci reguli în viața lui, trăiește intr-un spital de atâtea săptămâni, printre oameni copleșiți de disperări, de neputințe.
Oricine îl ia în brațe și îl mângâie ar putea fi o mamă bună pentru el.
E irascibil, agitat și sensibil. Are cearcăne.


Azi a sosit a doua factură. Da, Dr. Li vinde scump speranța.
Începem să număram yuanii, în mijlocul patului.150000 de yuani, în bancnote de 100,o movilă de hârtii roz, cu portretul lui Mao Zedong, pe verso o imagine cu Marea Sala a Poporului. Le facem pachețele de câte 20, le așezăm unele lăngă altele, Irina le mai numără o dată. Double checked! zice la sfârșit, cu un zâmbet șmecher, de Gavroche.