În noaptea iernii încete și calme, cineva aștepta. Nu știa cum ajunsese acolo, probabil alesese să uite, dar nu asta conta. Strada din față era una mica și pustie, ușori fulgi se perindau prin lumina slabă a cerului de iarna scindat de stele. Trotuarul nu era foarte înzăpezit, lucru care ar fi ușurat o meditație absurdă înaintea drumului înapoi acasă.
Însă A. se opri la capătul bulevardului, stătu pe loc și își pierdu privirea către celălalt capăt al străzii care era mai frumos, dar mai întunecat. Privirea îi zbura acolo stând câteva secunde, pe când o silueta ieșea din întuneric și se opri la capătul străzii. A. știa cine e și începu să-și îndrepte pașii către capătul aleei acoperită de dale nu foarte mari, dar pe care le simțeai la atingere.
Ajunsese undeva la jumătate când silueta făcu câțiva pași în față, temători. A. grăbi pasul simțind un fel de euforie, senzație pe care nu i-o oferea nici iarna sau frigul; pe când mergea lumina difuză în care se găsea dispărea încet, necalculat, îndreptându-se spre silueta din depărtare. S-au oprit pentru câteva secunde unul în apropierea celuilalt și au început să se caute prin întunericul care îi definea și acum îi găsise pe amandoi. S-au găsit împreunându-și mâinile și s-au tras aproape. Prin pipăieli își atingeau sufletele mici și nesigure, atunci buzele lor și-au găsit locul și au rămas uniți ca androginul până când toate luminile din lume s-au aprins, iar ei au început să existe.