Evit să discut aiurea în jurul unui truism evident. Dar nu mă feresc să nu condamn o atitudine soră cu ignoranța.
O bună parte din populația majoră a încheiat cu precădere în anii 2005-2006 un contract pentru credit bancar imobiliar, de nevoi personale sau pentru un simplu card de cumpărături. Primii ani cu rate lunare au fost frumoși, toate roz și minunate, stele cu sclipici pe cerul cristalin. A venit anul 2008 când criza în mod absolut natural, pe sistemul vaselor comunicante, a început să ne bată strajnic la ușa seifului din ceramică sau din teracotă, pe semne că se săturase să își plimbe coasa prin economiile vertiginoase ale culturilor din vest și venise rândul nostru. Val după val, începând cu primele semne majore, virulente, ale imposibilității plății la zi a ratelor, populația s-a supus unei presiuni tot mai mari din partea băncilor. Este știut faptul că mii sau zeci de mii de persoane au rămas fără locuri de muncă, fără salariile de odinioară și pe cale de consecință, fără bunuri mobile de valoare însemnată sau fără imobilele locuință personală. Vremuri crunte, asemănătoare celor din vremuri de război.
Nu este necesar să deții doctorate în științe economice pentru a realiza că realitatea este una cât se poate de geroasă - criza financiară este provocată de către băncile și corporațiile puternice pentru a înghiții instituțiile bancare mai mici sau mai slabe. M-am săturat să aud păreri aiuristice care se rotesc în jurul explicațiilor că dezastrul financiar ar fi un derapaj inconștient provenit din marea economie americană sau că dumnezeirea ne-a pedepsit lăcomia de a avea un autoturism, o casă și bani pentru vacanța de vară.
Și cel mai rău, în tot mentalul colectiv, îmi pare atitudinea miloagă, laxă, de miel bărbierit înainte de sacrificiul suprem a multor persoane care au un credit bancar. Toți aceștia cred că banca este un frate mai mare care te ajută și care este cu tine, precum îndeamnă creștinismul, la bine și la rău. Ei, la bine, banca este cu tine, îți povestește despre o viața de star de cinema cu succes, în care vei locui în case tot mai mari și faci cumpărături tot mai dese și mai scumpe. Iar dacă se întâmplă să ai venituri mai consistente, banca te ajută să le cheltui bezmetic în coloana de pasive și imediat își ia de pe lapte smântâna și din conținut proteina. Dacă se întâmple să dai greș, că locul de muncă se desființează sau este plătit mai prost, fratele mai mare nu îți mai zâmbește, nu mai are o mână pe umărul tău, nu mai scrie cu floricele pe câmp verde de primăvară, nu mai vede în viitorul tău nici zațul din cafea, nu te așteaptă prea mult să te faci bine, ești vârât la stâlpul infamiei din biroul central de credite, ca să nu te mai ajute nimeni 7 ani și în principiu nu își asumă nici un risc.
Băncile urmăresc profitul, sunt peștii răpitori ascunși după maniere acceptate de publicul larg. De ce lumea nu înțelege că a te ruga să fi păsuit o vreme de la plata datoriei sau să soliciți o rată mai mică, este profund contrar unicului scop al băncilor? De ce mai există doar indignare când poate exista acțiune conjugată? De ce românul dă vina pe destin când este vorba despre un sistem, compus din oameni care se gripează sau care înaintează în aval, contra interesului declarat a fi comun?