agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-14 | |
Remușcarea "Eminescu"
La data de 13 iunie 2005, poetul Adrian Păunescu a rostit o cuvântare în ședința parlamentului, reamintind plenului (și nu numai) de asasinarea marelui Eminescu (după cum se știe s-a „desăvârșit” în ziua de 15 iunie 1889). Eu nu sunt un fan al domnului Adrian Păunescu, dar consider de datoria mea să aduc la cunoștința unora dintre români, iar altora să le reamintesc, frumoasele și răscolitoarele cuvinte pe care autorul le-a rostit în poezia de la sfârșitul discursului. Unii dintre cititori, pe bună dreaptate, vor considera că intervenția mea ar trebui făcută publică la comemorarea, nu la aniversarea Poetului. Da, însă dușmanii Lui, dușmanii neamului românesc dintotdeauna, lovesc în El timp de 365 de zile pe an, folosind orice mijloc. Astfel, zilele trecute, a fost vandalizat pentru a douăsprezecea oară în ultimii douăzeci de ani, monumentul lui Eminescu din Galați, primul monument din România ridicat în memoria Lui. O adevărată troiță a neamului românesc. Pe cine deranjează, cui îi folosește? Noi, la rândul nostru, nu trebuie să fim nepăsători asasinând astfel încă odată pe Eminescu. Dacă un dușman vine asupra ta cu mitraliera, nu te aperi cu făcălețul. Iată poezia Domnului Adrian Păunescu, poezie care ar face și pietrele să se înfioare: Remușcarea Eminescu Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii, Peste lacrimile țării, urcă lacrimile mumii, E-o confuzie totală, și în fapte, și-n criterii, Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii. Sunt amestecate toate și nimic nu se discerne, Ca ocnaș, poetul sapă-n sarea lacrimii materne, În zadar el scrie carte la neștiutori de carte, Moare iarăși Eminescu într-o țară numai moarte . În zadar el dovedește că Românul plânsu-i-s-a, Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa, Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca, E vândută țara noastră, nu se știe cui, săraca. Teorii înșelătoare țin bărbații ei de frunte, Crește Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte Și, în ornicele toate, vine iar aceeași eră, Moare iarăși Eminescu, într-o clinică mizeră. Mor valorile întruna, pe când mama le tot naște, Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paște, Geniul neamului se stinge, în risipa criminală, Cămătari de pretutindeni și localnici ne înșală. S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcașuri de cultură, Curg otrăvuri, protejate în gândire și-n natură, Moare iarăși Eminescu și bezmeticii îl latră, Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o piatră. Este piatra blestemată ce lovește-n tot și-n toate, Zuruind pe scara țării, gong al treptelor vânate, Și, din clipa când poetul a căzut sub forța pietrei, Au plâns pietrele cu jale, pe atâția kilometri. Și, mereu, această mamă, genială și sărmană, Are de-mpăcat o lume și de vindecat o rană. Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă, Are-un accident de viață, are un prăpăd de soartă. Tot ce-a fost nisip și stâncă, grohotișuri și statuie, A simțit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e, De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere, Are-n sine slăbiciune, remușcare și durere. De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte, Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte Și vitraliile sfinte și ferestrele de case Se resimt de vina pietrei și a crimei ticăloase. O-ntrebare ne-asuprește, hai s-o spunem, cu încetul: Ce făcea această țară, când murea în ea Poetul? Ce invidii ordinare l-au lăsat ușoară pradă La nebunii din ospiciu, incapabili și să-l vadă? Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare? Unde-a fost conștiința noastră, când a fost lovit cel mare? Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul, Când același neam își lasă de izbeliște Poetul? Și-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră, Un nebun, spre Eminescu, a și azvârlit o piatră, Nici nu știe el ce face, nu gândește să-l înfrunte, Căci inconștiența noastră dă cu piatra-n sfânta frunte. Noi ne omorâm Poetul, zi de zi, prin nepăsare Și, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare Și, când moartea copleșește rana eminesciană, Condamnată-i poezia la același fel de rană. Știrea senzațională risipește-n țară groază: "Vai, dar cum a fost posibil?" - țara reacționează. Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume, Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume. Pe o stradă oarecare, dintr-o țară oarecare, Părăsit, uitat și singur, Eminescu, iarăși, moare, Doina lui colindă țara, de la Nistru, pân-la Tisa, Doina lui înlăcrimata, urmărita, interzisa. Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost o rudă, Chiar dacă, fiind în viață, n-a vrut nimeni să-l audă, Eminescu redevine, dintr-o mie de motive, Numele sonor și tragic al regretelor tardive. Căci acesta-i obiceiul, prin această țară moartă, Ei, cu geniile țării, tot mereu așa se poartă, Le omoară fără preget, cu plăcere le omoară Și se pun pe plâns, pe urmă, și e jale mare-n țară. Autentici și-n regrete, autentici și în crime, Omorându-și, prin uitare, pe cei gata să-i exprime, Naturali în gelozie, naturali în remușcare, Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare. Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul, De e jale și e moarte și e plânset, în tot locul. Eminescu ne arată toată tragicomedia: Cum se moare-n România, când ești, însuți, România! E-un blestem, ce nu sfârșește să lucreze niciodată, Remușcarea Eminescu, în același fel, se-arată, Cu valorile-n derivă, însăși țara e-n derivă, Ce cu moarte, toată viața, geniile își cultivă. N-a fost unul să găsească înțelegere acasă, A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă, Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă Și a fost torent de pietre, în invidia grozavă. Către capetele țării, în isterica risipă, Caracuda vetișană nu s-a potolit o clipă, Peste lacrimile țării, urcă lacrimile verii, Iarăși, piatra e la modă, iarăși, au căzut criterii. Iarăși, pleacă trist Poetul, dintre oameni, printre astre, În ospiciul plin de pietre al indiferenței noastre, Iarăși, spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate, Iarăși, moare Eminescu, părăsit de toți și toate. Iarăși, moartea celui mare, morții țării s-a adaos, Iarăși, totul e posibil, într-un imposibil haos. Și, în rest, frumos e totul. Și ce muzică deșteaptă: Pietrele în așteptare zuruie, din treaptă-n treaptă. E-o serbare populară și, ca neam, ne reprezintă, Toți românii-nvață astăzi cum se dă cu piatra-n țintă. Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau șoapte. Eminescu, geniul nostru, e sărbătorit prin fapte. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate