Dane,
Întreabă-mă: „Ai văzut vreodată un curcanozaur?” eu îți răspund: „Ãhă... am și mâncat!” și uite-așa scap de introducere, numai să nu continui să mă întrebi, ce e ăla un curcanozaur că mi se duce pupezii toată strategia.
Mai bine îți explic.
Curcanozaurul e o nouă specie de animal cu aripi.
Încă nu se știe dacă un curcan s-a îndrăgostit de o elefantă sau un elefant s-a îndrăgostit de o curcă, nu se știe nici dacă a fost o poveste de amor împărtășită, despre toate astea, până și bârficiosul ăsta de Gogol tace mîlc.
Singurul lucru de care sunt foarte sigură e că cineva îl vânează, îl tranșează și-l duce în supermarket că doar acolo l-a găsit jupânul
L-a găsit, l-a cumpărat și mândru, nevoie mare, l-a adus acasă.
Nu, nu, pe tot, slavă Domnului, că ne-ar fi trebuit o peșteră numai pentru el. Și-n plus, privindu-mă față-n față cu aripa, mi-a crescut ritmul cardiac cu cincizeci de bătai pe minut, îți-nchipui că aș fi avut tupeu să-i smulg vreun tulei de pe piept?
Și cum îți spuneam, am mâncat noi la curcanoelefantozauri, galinozauri, porcozauri și alte specii despre care nu mai fac pomenire, cu siguranță le găsești și tu în Constanța, lângă pulpenozaurele americane de veselă și îmbelșugată amintire până când încet-încet am început să ne transformăm: coarne-n frunte, bube dulci, celulită între sprâncene, păr sub nas, colăcei pe pântecei și alte nenorociri, zic bă, mă ilumină neașteptat o idee, asta-i de la carne, să ne oprim cât nu-i prea târziu.
Așa că dă-i și luptă, luptă și dă-i, convinge jupânul carnivor și lupii tineri că e musai să intre și să pască în lanul cu soia, dacă nu vor s-ajungă niște homozauriți poco sapiens.
Ia-n te uită, jupâne, la bucățelele astea de soia, parcă-s niște bureței, micuți și tăvăliți prin grăsime, ți-e mai mare jalea să nu-i mănânci, zău… dacă-i vrei mai crocanți pot să-i mai storc oleacă de apă, le pun două linguri de piper, jumătate de borcan de sare și crede-mă, limba ta va jura că tocmai a înghițit rața cu portocale pe care mă abțin să o fac din motive umanitare.
Jupânul face hmm, mestecă vreo jumate de oră la bureți, fără să zică nici bre nici ce, așa că mă arunc și negociez curajoasă implementarea în dietă.
De două ori pe săptămână e puțin, hai, treacă de la tine, facem trei și eu învăț să fac ștrudel cu mere din soia, ce zici?
În loc de răspuns, jupânul mârâie, Luș lăcrimează de invidie, eu nu mă las și-l tot apăs, pe jupân, pe unde îl doare mai tare adică pe colesterol, până capitulează încruntat.
Plec, deci să caut rețeta de ștrudel și țup ici, țup colo, ce să nu crezi?
Daneeee!
Soia nu mai e o plantă- plantă, i-au pieptănat genele fiind ea acum o transgenică parșivă, obraznică și subversivă, care organizează atacuri la tiroidă și bombardamente prin diverse alte colțuri rușinoase.
Aoleu! Ș-acum ce mă fac?
Știam că suntem deștepți dar chiar atât de deștepți? Să știm tot, să controlăm tot, să transgenizăm tot?
Am inventat roșii cu diametre egale, ardei în care-ți încape lejer capul, înghețată care nu curge și pâine care nu mucegăiește nici dacă întinzi mucegaiul peste ea cu cuțitul.
Tu-ți dai seama c-am putea trece pâinea în testament?
„... las fiilor mei Casa Poporului și cele două pâini feliate din camară”.
Și totuși, ce e de făcut?
Soia nu, de curcanoelefantozaurus mi-e frică, peștii au înghițit dioxină, legumele sunt cu genele vraiște, până la ortorexie, anorexie, bulimie nu-i decât un pas și ăla destul de puțin crăcănat.
Dane, mi-e dor să mai găsesc un vierme dispus să împartă un măr cu mine.
Să-mi ridic pălăria politicoasă și să-i spun: „Vă rog, după dumneavoastră!”