Știu cum a fost fericirea. Uite că e la fel ca un vis. În ceafă te frământă înșelăciunea unui gol. Apleci timpul în față sperând să se așeze în palmele tale.
Bucuria umblă pe trepte. Cu ușurință, frica a prins rădăcini în suflet. Spiritul, da, se livrează la liber și universul e fericit atunci când tăcerea se prinde de margini.

Suntem dificili că trăim doar în ipocrizia care ne definește. Urmăm viața ori ea ne urmează pe noi? Trăim ipocriți dorind să nu fim ceea ce nu pute. Scările sunt rupte și aerul rămâne pustiu.
Sufletul rămâne singurul ochi de corb care ne știe. Privește în noi mizerii ascunse, le ascundem și zâmbim ca proștii. Suntem imorali să ascundem fața, masca ne crapă de fericire, suntem ipocriți la fiecare apus de soare. Și ce frumos e el când ne bate pe la tâmple!
Devenim durerosi și simțim asta ca pe-o normalitate. Răsfoim zilele ca pe un ziar. Se prinde de mâini firi, lacrimi și ploi, vântul care ne bate gândul pe clipă, lucrul rămâne actor în război. Tu spune și iartă, o viață supusă, împarți ideea că moartea există? Un infinit străpuns de un leu, ajunge să fie la capăt de zeu? Ce zid e acesta pe care urcăm?

Realitatea ne spală chipul cu noi. Devenim persoana ingrată, slabă și mută privirea ne scapă.
Nu ne disprețuim, știm cine suntem. Ne acceptăm umbrele. Libertatea aceasta, nu e un vis ascuns?

Să nu privim groaza și atunci să nu devenim apatici. Dacă simțim ne prefacem în durere, dacă iubim simțim lumina, dacă rămânem timpului, întregim imparul.
Fericirea rămâne armonia între ceea ce suntem și gândim? Nefericirea suntem noi. Nefericirea se transformă în răsplată. Care e miza? Noi suntem sursa existentei indiferent cum ar fi?
Suntem imagini în rătăciri de gânduri. Prelungim clipa mediocră devenind mediocri.
Știai că în urma ta rămâne o istorie?

...unde să ne pierdem când respirăm pustiul? statut de om obișnuit, e umbra aceasta peste care calc, fără să simt și fără de mine? Unde mergem? Conștiința străbate golul? Umplem onoarea cu aerul morții. Conducem o viață cu mâna sorții. Da, zâmbetul e masca de-a trece podul, sub noi e păcatul, doar cerul privește haotic nimicul.

Întindem, prelingem concept de firesc. Libertate de-a împăca vinovatul, o temă a singurătății, devenim siniștri și hoți.

Cine îți pune lumina pe umăr?
Un lucru este cert: calc pământul cu forță și strivesc din talpă până-n creștet existența mea, apoi spun rugăciuni la umbra unui prieten ce-mi ține candela prea sus și enervant
Privim oglinzile cerșind un zâmbet?

Poate că vom ajunge la capăt sperând la siguranță. Trăim viețile altora încercând să ne regăsim. Tristețea poate să fie o victorie cu brațele moarte și poate că zâmbetul ei să fie visul. O istorie legată de lacrimi. Ne ferim să spunem că lacrima ne curge pe obraz în fiecare zi.
Dezgustul singurătății îl oferim chiar noi prin teoria că nu putem fi singuri. Acceptăm și nulitatea dar mai ales aprofundăm căutările. Căutăm zilnic o fericire de parcă nu am ști să trăim fără zâmbet și astfel stăm agățați de ideea că universul contează cu noi.
Tristețea? Forma noastră de oboseală, forma fixă cu melancolii înțepenite timpului impar.


Când scriu nu știu cum scriu, dar simt că mă justific ori încerc să caut urma pe urmă, real de ireal, ori poate că simt comedia nejustificată a vieții. Cine știe? Încercăm să stăpânim sau scufundăm umilirea sufletească? Mai luăm o gură de aer si ne întoarcem la realitate durabil de indiferenti. Da, tristețea e o sincopă. Remediul? Fuga de umilir. Rămâne să fim de unde sperăm să nu plecăm.

Suferința nu are nici o regulă. Cunoaștem intensitatea ei prin greutatea pietrelor din picioare. Materia e haos, dar dincolo de ea suntem noi, dincolo de posibil e imposibilul. Capacitate firească în tendința de-a regăsi interiorul unui strigăt. Îngroparea în cer înseamnă rugă. Pământul ne sfâșie iar noi îl umplem cu un gol al nepăsării. Remarcăm nepăsarea clipelor, așezăm sufletul precum un trofeu sperând să înțelegem frumusețea dăruirii lui...dar pe unde suntem când spunem că trăim? pășim ușor pe lângă noi de teamă să nu auzim strigătul.