Picăturile de lumină spulberă farmecul unei seri grosolane, întunecate în aparența mirobolantă. Ascult zarea necuprinsă de ochiul uman și aștept același răsărit lunar, picătură de argint a nopții. Culorile vii se pierd printre clădirile cenușii, iar un abur murdar se așază pe străzile nefericite, pline de cratere și pierdute, pierdute...
Până și oamenii sunt cenușii, pierzându-se printre mulțimile constipate, agasate de prezența Celuilalt. Fiecare dorește singurătatea, dar își suprimă sughițul furiei și continuă drumul rutinat, obositor, spre aceeași moarte. Nu poți fugi de moarte, după cum nu poți alunga apropierea de Celălalt, de capcana speciei care te prinde în laț în secunda nașterii și nu-ți mai oferă o cale de ieșire. Numai... dar acestea sunt speranțe inutile, gogoși de vândut săracilor cantinei...
Coloana de pasageri răbufnește mut, un uriaș demn, dar părăsit de sursa voinței: încearcă să se opună curentului, vieții, chiar și hoțului de buzunare care se strecoară fantomatic printre semi-adormiții tramvaiului. Dar e un altfel de sughiț, cel al resemnării, al uitării: "Nu e grija mea, nu e buzunarul meu. Eu nici măcar nu-mi permit un portofel de piele". Apoi întregul compartimentul, ca la un semn, închide ochii și întoarce privirea. Nu se întâmplă nimic deosebit, totul e frumos, alb, pufos, iar lumea este un Paradis. Restul reprezintă himerele unui prezent care nu le aparține...
Apoi o rază rozalie spulberă cenușiul dominant. O fetiță, îmbrăcată cu totul în roz, cu două codițe blonde și cu o pereche de ochi verzi ca iarba primăverii, se joacă pe un scaun murdar. Þine în mână un breloc la fel de roz, un iepuraș cu urechile pleoștite, cu un nas neobișnuit de mare. Ce drăguțe sunt fetițele la vârsta asta, cu valuri de inocență răbufnind din toate spectrele voinței, molipsind culorile șterse din jur, împrăștiind raze de optimism și nonșalanță. O studentă nefericită îi aruncă priviri scurte, dar tăioase. Știe, știe prea bine ce a pierdut și nu va mai regăsi. Știe că naivitatea femeii poate fi simulată, dar nu se poate ascunde pentru vecie. Știe, iar dragostea ei pentru viață, ochii surâzători și chipul senin se metamorfozează, devin Meduza, iar furtuna este tot mai aproape, cumplitul vârtej al ipocriziei și invidiei. Da, ai pierdut dragă studentă, doar miracolul unei asemenea fetițe poate regenera viață, o viață oferită de tine prin naștere, dar și prin durere proprie. Inocența ta a expirat. Oh, dar câtă dreptate avusese Pretextat Tach!
Drumul își pierde esența când bucuria copilăriei te adoarme și te trezești la depou, zâmbind vatmanului.
"S-a terminat plimbarea, flăcău. Eu merg la garaj, ia un autobuz spre casă".
"O să iau un autobuz, dar mai întâi să privesc cerul". Oh, dar cerul mă privește la rândul său. Iar privirea sa verzuie, de noapte vegetală, îmi surprinde un surâs scurt în colțul gurii. Da, uneori viața are surprize, uneori este o fetiță cuminte și, încă, inocentă. Uneori este un hoț de buzunare care te trezește la o realitate pe care o credeai pierdută. Dar ea este VIAÞÃ și nimic nu transpare dincolo de aparența ei mai mult sau mai puțin înșelătoare... Da, voi lua un autobuz și voi zâmbi, voi zâmbi pentru jucăria fetiței, pentru zdruncinăturile tramvaiului, pentru câinii fără stăpân care mă privesc ca pe o viitoare friptură, crudă ce-i drept. Totul e frumos, pentru că... e o altă perspectivă.