Am convingerea că Nicolae Breban a devenit propria victimă. Victima propriului său areal mental, a obsesiei relațiilor de putere. Că au intrat pe frecvență conținutul unor documente ale Securității și o anumită necruțare a confraților are ca pornire tot omul Breban. Ins cu un ego cât un Zeppelin, mai convins de valoarea operei sale decât și papa de atotputernicia lui Dumnezeu. Nu zic că n-are dreptate, că nu este un scriitor important. Dar nu discut opera. Doar personajul din spatele ei, acuzat că a fost „agent de influență” al Securității. Breban însă neagă cu vehemență: “Ce-i cu prostia asta, de „agent de influență”, expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, ființe „fine” care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru și liber oraș, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înșiri grăbit și mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conștiință nu mai vorbesc! – că mândrul și arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!” Pentru cei care nu știu, precizez că scriitorul se referă la Monica Lovinescu.
Criticul Laszlo Alexandru amintea de paranoia în legătură cu Breban pe blogul revistei „Tribuna”. Și avea în vedere citatul pe care tocmai l-am redat. Da, cred că putem să vorbim aproximativ așa în cazul Breban. Nicolae Manolescu, în editorialul „Cum ne asumăm prezentul”, din numărul 18/ 2011 al „României literare”, după ce detectează o „candoare paranoică” la Breban, povestește o discuție avută cu prozatorul, care a absentat în mod repetat de la ședințele Consiliului Uniunii Scriitorilor -”(…) a avut ineleganța de a le spune colegilor lui scriitori că nu participă la Consilii fiindcă scrie. Iar la observația mea că toți membrii Consiliului scriu, aceasta fiind și meseria lor, să răspundă sfidător că el scrie bine”. Spre deosebire de Alexandru și Manolescu însă, pentru precizie, afirm că la Breban întâlnim o paranoia megalomanică, cum au avut Alexandru cel Mare, Ceaușescu, Păunescu și mulți alții. Cei neîncrezători au posibilitatea să se documenteze în literatura de specialitate. Se pot edifica totuși și după o simplă căutare pe Google.
Oamenii cu paranoia megalomanică au tendința de-a se considera „buricul pământului”, cei de care depinde și direcția vântului. Sunt ca leii în Agora și, nu de puține ori, ca iepurii de fricoși în particular. Totdeauna ahtiați după laude. De aici cred că e cu folos căutarea legăturii lui Breban cu Securitatea, de după dizidența sa reală din anii 70 ai secolului trecut. Uneori obții mai multe informații lăudând, decât lovind cu cravașa și forțând subiectul să semneze un angajament de informator. Îi asiguri și iluzia că joacă pe ce teren vrea, ca nutrient la rădăcina orgoliului.