Dragă Ina, mă doare sufletul. Mi-am vândut mașina de serviciu, o Lagună care, la vremea ei, era cât se poate de dotată, modernă, elegantă... Aș mai fi păstrat-o câțiva ani, dar n-am avut niciun cuvânt de spus, am doi colegi mai tineri.
- Nea’ Dan, când o fi vorba de întocmit o adresă mai deșteaptă sau un contract mai șmecher, îți dăm mână liberă, că mata le ai cu literatura. Dar la tehnică știi că nu te pricepi, așa că lasă-ne pe noi să luăm deciziile. Nu vezi că mașinile au început să se uzeze și dăm prea mulți bani pe reparații?
Au dreptate, dar tot mă doare sufletul. Acum, să nu crezi că am cine știe ce sentimente pentru un morman de fiare. Problema e că sunt comod, nu mă simt bine într-o mașină decât după ce am condus-o câteva luni și mi se duc mâinile singure pe butoane. E același sentiment pe care îl ai pentru o pereche de pantofi - la început te cam bat, abia mai târziu sunt comozi și te simți bine în ei.
Cred că ăsta e motorul intern al fidelității – îi cunoști celuilalt calitățile, defectele, limitele, știi la ce să te aștepți. Știi că atunci când conduci bine, auzi un tors de pisică. Invers, dacă schimbi greșit o viteză, auzi un zgomot care, în funcție de greșeală, urcă de la bombănit la o cascadă de țipete. Din punctul ăsta de vedere, eu sunt ca tipul ăla, fidel până la moarte, care a avut toată viața o singură mare iubire. Norocul lui că n-a aflat nevasta.
Revin. Colegilor mei le place noul, una-două merg la un drive-test.
- Hai, nea’Dan, nu vii și dumneata?
- Nu vin, de ce să mă chinui cinci minute cu o mașină nouă și pe urmă să o las? E ca și cum aș dezvirgina o fată și pe urmă, exact când urmează plăcerea, o las altora.
Sunt curios cum vor proceda când le-or îmbătrâni nevestele. Parcă văd că încep să-și facă tot felul de calcule, cât costă reparațiile, piesele de schimb și e posibil să ajungă la concluzia că e mai indicat să-și ia una nouă.

În ciuda celor spuse, abia aștept viitoarea mașină. Când am luat Laguna, cu aproape șase ani în urmă, avea atâtea opțiuni de care n-auzisem, încât m-am lăudat cu ea în stânga și-n dreapta. Printre altele, cruise-control: apeși pe un buton, fixezi viteza și poți să urci picioarele pe bord, are mașina un roboțel care apasă pe accelerație în locul tău. Între timp, au mai apărut o mulțime de minuni. Unul este GPS, o cutie care știe pe dinafară toate traseele și are tupeul să te contrazică tot timpul. L-am cam tras pe linie moartă, după ce mi-a zis odată, cu autoritate:
- Virați brusc la dreapta!
La dreapta era o prăpastie. Norocul meu că glasurile autoritare mă lasă rece, altfel ajungeam rece pentru vecie.
Am auzit că un roboțel din ăștia noi te împiedică să intri în mașina din față sau în peretele din spate – frânează în locul tău. Un alt roboțel te împiedică să părăsești banda, foarte util dacă adormi la volan. Pentru parcări automate au apărut o mulțime de sisteme diferite.
Așa că, reunind toate astea, cred că în curând vei putea să te urci în mașină și să pronunți, cu dicție:
- Vreau la Vișeu.
- De Sus sau de Jos?
După care tragi un pui de somn până la destinație. Dar, bineînțeles, pentru asta trebuie să ai carnet de șofer, pentru că e ca la școală: n-ai voie să folosești calculatorul până n-ai învățat tabla înmulțirii.

Adevărul este că, în ciuda diplomei mele de inginer, n-am avut niciodată înclinații tehnice. Marele meu noroc a fost că, din zecile de secții ale Politehnicii, îngerul meu păzitor mi-a îndrumat pașii către singura specialitate unde nu era nevoie decât de un pix, pe vremea aceea și de tastatură, astăzi. Fără unelte și aparate de măsură, că am două mâini stângi. E adevărat, astăzi și la tastatură mă simt depășit. WORD-ul, care pare cel mai simplu program, îmi corectează scrisul și, dacă nu sunt atent, mă pomenesc cu o mulțime de dezacorduri. Cu ajutorul unui coleg, l-am convins să nu mai fie atât de amabil. Dar după câteva săptămâni am schimbat sistemul de operare și acum e mai activ ca oricând.
Dar WORD-ul e mic copil față de ANDROID-ul de la telefonul mobil. La primul meu SMS, am scris cu ochii numai în tastatură și, când am ridicat privirea spre ecran, am încremenit. Uite, îți dau un exemplu. Tastez “Draga Ina iti urez o zi buna” si pe ecran găsesc “Drags ons jfk jeez o Xu buns”. Cică asta se cheamă ajutor, îți corectează greșelile!

La aparatul de fotografiat, aceeași dorință de a-ți oferi cât mai multă asistență mă aduce la disperare. Cu cât e mai sofisticat, cu atât îmi ies pozele mai slabe. Trebuie să îl setezi în funcție de condiții –lumină/ întuneric, static/ mișcare, zi/ noapte. Până îmi aduc eu aminte cum se schimbă setările, nu mai am ce fotografia.

Până și banalele telecomenzi de la televizor îmi creează probleme. Mi-am cumpărat acum câțiva ani un home cinema, compus dintr-un DVD player și câteva boxe. În doi ani s-a perimat moral, așa că, la insistențele fiului meu, mi-am cumpărat un alt player, care să primească stick. N-a costat mult, dar cum după aceea a apărut și un decodor de la firma de cablu, în momentul ăsta am sub televizor o stivă cu trei cutii una peste alta, iar pe măsuță, patru telecomenzi pentru un singur televizor. După ce-mi vin nepoții în vizită, nu mai găsesc decât una sau două, de obicei cele inutile.
Dar pericolul cel mare nu sunt nepoții, ci băiatul meu, Nicu. De câte ori vine acasă de la București, coboară un film de pe internet, își bagă stick-ul în player și face o combinație de cabluri ca să audă stereo folosind celălalt player. După ce pleacă, sistematic nu mai am sonor la televizor și trebuie să-i dau telefon:
- Spune-mi pe rând pe ce telecomenzi și butoane să apăs, că vrea Leni să vadă “Dansez pentru tine”.
Dacă ai observat, am zis “coboară un film de pe internet”. Copiii spun “downloadează”, dar mie mi se pare că sună ca naiba. Cu unele cuvinte americane n-ai ce face, nu poți traduce mouse, site, stick. M-am obișnuit și cu “weekend”, că e mai scurt decât “sfârșit de săptămână”. Dar “download-are”, “upload-are”, “share-uire” și alte câteva mă fuck să înjur.

La voi cum e? Îmi închipui că o combinație de română, italiană și engleză e tot ce poate fi mai interesant: “Alex, prego, daunladează-mi și mie un racconto eccitante”. De groază!