Am văzut-o prima dată în 83. Avea aripi, zbura peste nori, regizorii aținteau pe ea camerele, o imortalizau și o prezentau publicului. Mă entuziasmam ca orice adolescent, simțeam frisoane pe șira spinării, îmi ascundeam palmele umede în buzunare. Părea o zeiță, își ocupa tronul din inimile îndrăgostite ale tinerilor bărbați. Orice lansare în fața lumii, orice lansare acoperită de țipete și baloane. Făcea zgomot, lumini, iluzii.

Doar la televizor o vedeam, invidios pe cei ce aveau norocul să o privească de aproape. Alb-negru, alb-negru, cîtă culoare avea, cît mister. Atît de frumoasă, suplă, rapidă, fermecătoare. Îi zîmbeam cu emoție de pe fotoliul „nora”, confortabil pînă la prima atingere serioasă a brațelor de lemn lăcuit. Prin 83 credeam că tot ce zboară se pretează la atingere, la mîngîiere, la închiderea misterioasă în universul propriu. Las-o, zicea mama, nu e de tine știința aceasta, a cunoașterii. Doream să o cunosc din suflet, doream să o cunosc cum aș cunoaște o vecină de palier. Fără ascunzișuri, fără regrete.

Prin 83 ne duceam la o vecină, avea video și magnetofon. Puneam cîte 5 lei și stăteam vreo două ore. Camera era mică, mirosea a transpirație. Un fel de cameră de tortură, pentru noi o tortură ce dădea sentimentul evadării în astral. Atunci am văzut-o color, era superbă prin aburii aurii ai deșertului. Pe lîngă ea oamenii pluteau, făceau salturi istorice, cădeau cu picioarele pe pămînt. Puneau apoi steagul SUA, îl înfigeau cu nădejde, speriați parcă de venirea sovietelor. Era numai a lor, nu doreau să o împartă cu ceilalți. Și mi-o doream mai mult, o vedeam alături, o cuprindeam și-mi apropiam fața de strălucirea ei.

Am înțeles că numai zborul mă atrăgea la ea. Dorința evadării departe, atît de departe încît o navetă spațială era mai presus decît o iubită.