Între două dealuri, ca între două generații, la poalele unuia dintre ele, atât de aproape încât s-ar părea că lumea, dealurile, generațiile s-au unit, se poate vedea o căsuță, zidită in vremuri de restriște, sau poate mai bogate decât cele de azi, o casă cu ferestre generoase, parcă anume făcute să primească lumina din Dealul Crucii, lumină sfântă de la bunul Dumnezeu. Atotputernicul veghează cu strășnicie locul.

Nu, nu s-au cocoșat dealurile. Asta ar putea fi doar o impresie...Casa s-a inălțat. Și nu e vorba de ziduri, e vorba de zidire.

A avut de cănd mă știu ziduri puternice, groase, atât de groase încat iedera a putut mânca din ea o sută de ani...și mai bine. A avut de când mă știu un acoperiș generos, care a ocrotit generații ale aceluiași arbore genealogic, dar care nu se cunosc între ele decât prin amprenta magnifică, lăsată în timp, asupra casei.

Nu, nu e o biserică, deși ferestrele cu tocuri largi, din care ai fi putut să faci o seră, au privit intotdeauna către Dumnezeu. Semănau a vitralii, chiar fără a fi pictate.

Pictura, era impregnată în oamenii care o locuiau. Și au locuit-o pe rând...copii, părinți, bunici, nepoți, strănepoți.

În casa bunicii mele mirosea a măr verde și a ciocolată de casă. Toate erau așezate cuminți pe dulapuri. Chiar dacă acestea erau venețiene.
Grădina mirosea a mărar și cimbru. In fața grădinii străjuiau cuminți doua statuete de piatră, zeițe ale bunastării.

Pe deal era iarnă, în grădină ploua a toamnă, curtea imprăștia parfum de primăvară, iar vara intra generoasă in casă.

Noaptea era o liniște sfântă. Nu era larmă mare nici ziua. Toate orătaniile își primeau cazanul de mâncare fiert de cu zi, și toată atenția de care putea să faca dovadă fiecare dintre noi.
Cocoșul ne dădea deșteptarea, iar rugăciunea de seară ne spunea că ne putem odihni liniștiți.

Oglinda venețiană a spart-o Hieși. O capră a bunicii mele, pe care copiii au întărâtat-o să alerge după ei. Sertarele mobilei de veneția s-au defectat când le-am încărcat cu jocuri "lego"...era prea mult pentru ele...Foarfecile acelea negre, din oțel, cu care bunica își câștiga existența, au disparut când ne-am apucat noi de croit. Borcanele, bine îmfipte în solul afânat din fața beciului, puse la loc de strajă, în loc de borduri, au disparut când a apărut I.C.R.A...centru' de colectare... am făcut un ban...Mi-e teamă că și acum facem atât...
Un ban...