A fost apusul.... Amurgul sângeriu al sentimentelor care se mai zbăteau încă să trăiască. Un ultim strigăt gâtuit și apoi a urmat noaptea. Întuneric. Atât de întuneric încat nici nu pot să-mi amintesc dacă vreodată a fost lumină. Gândul la căldura ei ma rănește. Este invariant întuneric și răcoarea din jurul meu îmi dă un sentiment ciudat de liniște. Îmi vine în minte că nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă. Dacă și sentimentele s-ar supune unor legi.... Iubire pură și esență de pasiune pierdute pentru totdeauna. Un Noi dezbinat în tu și eu. Săruturi și șoapte scrijelite cândva în Timp, iar Spațiul din Noi rupt între mine și tine. O poză, cu zâmbete și o îmbrățișare, zace-ntr-un colț, privind chipul meu plâns, îmi amintește de mitul lui Dorian Gray. Ne pierdem voit, ne depărtam cumva inexplicabil și totuși un gând te aduce la mine, mă aduce la tine. Credeam că a nu te mai iubi e ușor, cumva liniștitor și că atunci va fi gata. De fapt a nu te mai iubi doare mai tare pentru că acum mi-am dat seama că am pierdut o mare iubire. Mă doare să știu că te-ai rătăcit și mă întristează să știu că încă nu ți-ai dat seama că tu ai pierdut. Ce se alege de marile iubiri.... Cum se ucid sentimente.... Și cât doare că nu ne mai iubim....