Pe vremuri, când tinerețea și sănătatea îmi permitea, mergeam foarte mult prin păduri, pe munții apropiați, călătorind de nevoie și spre relaxare. Adunam ciuperci, afine, porumbele cu care făceam troc la servici.
După moartea soțului, greutățile vieții, venitul mic, nevoile celor trei copii, mă copleșiseră. Simțeam, ce fiecare ar fi putut simți, în situații de cumpănă - disperare, chin, durere, neputință. Eram singură, fără părinții care oricum nu puteau să mă ajute cu ceva, cu neamul, prin alianță, pus în cap, c-am fost săracă la căsătorie și nu meritam să intru în ”neamul” lor.
Revin la drumețiile mele, din care am învățat multe, pe seama cărora pun și această întâmplare.
Eram într-o pădure din care speram să pot aduna ceva ciuperci. O pădure deasă, prin care nu mai fusesem până atunci.
M-am născut cu spirit de orientare și niciodată, dar niciodată nu m-am rătăcit undeva. Nici în orașe, nici în păduri, nici pe munte, având și memorie vizială bună.
În acea pădure, într-o clipă, simt că nu ar fi bine să merg mai departe. Mă afundasem în ea, devenise din ce în ce mai întunecată iar eu...eu eram singură printre copaci, călcând pe frunzele moarte cu teamă să nu fac zgomot în plus. Mă îndrept spre miazăzi, mergând din ce în ce mai repede. Observ cum pomii se răresc, cum lumina pătrunde mai mult printre copaci, cum aerul este mai altfel decât în acele locuri întunecate, cu copaci deși. Lumină, în sfârșit lumină! Scăpasem de întunecimea și teama din pădure. În fața mea, copacii groși, bătrâni, mari, cu crengi groase și coronament amplu, parcă vroiam să mă protejeze, să mă cuprindă cu ramurile lor. Și mai merg, constatând că ieșisem de fapt spre drumul național, care se vedea în depărtare și pe care mașinile scoteau sunete diferite, precum puternicele vânturi în preerie.
Ridic pleoapele, privirea ațintindu-se tocmai pe o sticlă goală, care stătea spânzurată de o ramură. Mă îngrozesc. Păi cum i-o fi venit în gâd, aceluia? Poate de plictiseală, poate...Doamne ferește! Imaginea mă sperie și simțind că încă nu sunt în siguranță, măresc pasul, ocolind cu băgare de seamă sticla spânzurată.
După preț de câteva zeci de minute, departe de pădurea ciudată, găsesc un pom. Cred că era pom fructifer, că nu semăna nici a stejar, nici a carpăn, nici a fag sau mesteacăn. Acolo am simțit liniștea călătoriei mele și l-am luat în brațe, ca pe cel mai bun prieten și i-am spus, i-am tot spus ce am pe suflet și apoi, l-am rugat să mă ierte dacă l-am împovărat cu necazurile mele... L-am mai rugat să mă ajute, că eu nu mai pot de-atâta necaz...Apoi am plecat mult mai liniștită, cu o speranță parcă venită de nicăieri în inimă.
La scurt timp, marea majoritate a necazurilor mele au cam luat sfârșit. Desigur, nimic nu este perfect. Fericire deplină nu găsim, oricât am căuta, dar...ceva-ceva tot a fost atunci...
Am spus și încă mai cred că totemul meu (poate era un măr!) m-a ajutat, ascultându-mi durerea spusă fără fățărnicie, fără smiorcăială inutilă iar freamătul lui a fost și al meu. Aș vrea să-l pot lua în brațe, măcar încă odată și să-i mulțumesc.