Era cald, foarte cald, în ziua de sâmbătă, 16 iulie…
Trebuia să iau o hotărâre, dar mi-a fost foarte greu și încercam să alung, din minte și stare sufletească, acea expresie arhicunoscută: „căldură mare, mon cher!”, care mă moleșea și descuraja. Câteva mesaje pe un anumit spațiu virtual m-au ambiționat. M-am îmbrăcat grăbit, am aruncat într-o geantă strictul necesar pentru o călătorie de o zi sau două, am sărit într-un taxi și am ajuns la gară cu două minute înainte ca trenul să fie anunțat.
Cu biletul în mână, încercând să citesc în fugă locul repartizat, am intrat pe peronul inundat de căldură. Simțeam asfaltul moale sub picior, dar ochii, încă vioi, cercetau atent mulțimea. Oameni de toate felurile, vreo treizeci, printre care am remarcat câteva tinere cu ochi îngerești ce mă priveau curioși, întrebători, simțindu-mi agitația. Am urcat în „Săgeata albastră” și am părăsit Slatina la 17,47…
Două tinere frumoase s-au așezat pe scaunele din fața mea. Pe una am ajutat-o să-și urce valiza în spațiul special amenajat de deasupra noastră. Le-am privit fugar și am urmărit mișcările precise prin care și-au conectat telefoanele să asculte muzică. Foarte curând, privirile lor arătau o mare plictiseală. Soarele își arunca razele pe fereastra de lângă mine și, cu tot aerul condiționat, mă toropea vizibil. Ca să nu adorm, am intrat în vorbă cu fetele. Erau din Slatina. Irina mergea la prietene, în București. Era fericită că trecuse în anul doi de facultate. Adriana, mai tăcută, era îngrijorată, precum s-a destăinuit. Urma să susțină examenul de admitere. Era hotărâtă să se înscrie la facultatea de Drept.
- Se pare că sunteți departe de literatură, amândouă… În sensul că ați ales,
pentru viitor, specialități care țin de alt domeniu…
- A, nu! Nici chiar așa, a ripostat Irina. Am îndrăgit literatura, adevărat, abia în ultima clasă de liceu. Am avut un profesor extraordinar, la „Nicolae Titulescu”. Mi-a insuflat plăcerea de a citi și am descoperit bogăția cuvântului…
- Și eu iubesc literatura, a întrerupt-o Adriana. Pentru „drept” am fost nevoită să citesc mult, inclusiv expresii specifice, definiții, maxime…
- Da, înțeleg, am încurajat-o eu binevoitor. În timpul facultății vei avea mult de citit… „Istoria dreptului” este bogată, interesantă, plină de învățăminte și necesară pentru a pătrunde în materie mai ușor… Dacă vă plictisiți, vă pot oferi câte o carte. Citind, dacă vă plac povestioarele de dragoste, timpul trece mai ușor.
- Chiar aveți ceva bun la dumneavoastră? a întrebat Irina, ușor jenată, îmbujorându-se toată.
- Și eu doresc, dacă se poate, a venit în întâmpinare și Adriana.
M-am ridicat și am desfăcut geanta în care aruncasem câteva exemplare din prima mea carte, pe care le-am luat cu gândul să le dau copiilor mei pentru prietenii lor. Îmi ceruseră cu ceva timp înainte. Am oferit fiecăreia câte o carte. Au privit cu atenție coperțile, m-au fixat apoi pe mine, cu un plus de curiozitate inocentă, după care s-au adâncit în lectură. Așa s-a făcut că nu am mai avut cu cine dialoga până la București! Le priveam fețele și încercam să ghicesc ce gândesc.
Zâmbeau din când în când, fără să se întrerupă din citit. Uneori, când eu întorceam capul spre fereastră, le ghiceam privirile furișe spre mine. Abia la Pitești, în timpul staționării trenului, Adriana m-a întrebat, timidă:
- Din fotografia de pe copertă am înțeles că sunteți autorul cărții… Fetele din povestiri au fost prietenele dumneavoastră? Toate?
Irina m-a învăluit cu priviri furișe și curioase. Pe buze îi stătea aceeași întrebare. Erau amândouă curioase și, în același timp, foarte frumoase. Oricine le privea, ghicea ori concluziona că sunt fete cuminți. De la bun început eu am presupus la fel. Li se citea fecioria pe chip, în priviri, în zâmbetele timide și curiozitatea manifestată pe tot timpul lecturării diferitelor povestioare.
- Fetelor, să știți că literatura, în general, este ficțiune. Presupune, în acest caz, multă imaginație… Adevărat este că autorul pleacă de la un sâmbure de adevăr pe care, pe parcurs, îl dezvoltă, visează ori pune în cuvinte o parte din ceea ce ar fi dorit să se întâmple, într-o situație ori alta… El intuiește ori descoperă anumite trăiri sufletești ale oamenilor, în diverse împrejurări, ale personajelor, încercând să intre „în pielea” acestora…
- Da, da! V-am înțeles, a intervenit Irina. Dumneavoastră ați scris atât de frumos, încât cred că este adevărat totul… Ați trăit toate momentele…
- Eiiii! Cam așa, am recunoscut eu, dar nu înseamnă că am scris despre mine…
- Da, sigur, dar parcă nu-mi vine să cred! a exclamat Adriana.
Au citit până la intrarea în Gara de Nord. Mi-au mulțumit și au încercat să-mi înapoieze cărțile. Citiseră doar puțin mai mult de jumătate din pagini. Sinceritatea, drăgălășenia și plăcerea lor de a citi, m-au determinat să le scriu câte o dedicație și să le ofer cărțile cu autograf. Ne-am despărțit prietenește. Pe peron au fost întâmpinate numai de fete. Pe mine mă aștepta fiul meu.
- O, ce companie selectă ai avut! a exclamat el privind fetele care se îmbrățișau cu cele ce așteptaseră în vecinătatea lui, pe peronul fierbinte de sub copertină…

A doua zi, duminică, 17 iulie, 2007, traversam Bucureștiul pentru a ajunge la Biserica adventistă de ziua a șaptea la care, cu câteva luni în urmă, s-a umplut de glorie „Cleopatra - casa gândului tău”, la prima ieșire publică, printr-o triplă lansare de carte…
Am scăpat de temperatura caniculară de afară și am intrat în „căldura” unui grup restrâns de prieteni sosiți, înaintea mea, pentru același eveniment: lansare de carte, „Poeme pentru el”, Marinela Velicu din Tulcea.
M-a întâmpinat autoarea versurilor, frumoasă, elegantă, exuberantă în manifestare. Era bucuroasă, fericită, de revedere. Curând am descoperit cauza undei de tristețe, ce i-am citit-o în ochi, pe care cu greu încerca să o ascundă. Foarte puține persoane din București, prietene virtuale ori… reale, erau prezente. Au venit să-i împărtășească bucuria prieteni din alte județe, îndepărtate: Tulcea, Suceava, Sibiu, Olt, Ialomița… Atâta doar că grupul acesta de oameni inimoși, plini de dragoste prietenească, a știut să o încurajeze, să o aprecieze, să o aplaude la scenă deschisă și să-i umple sufletul de fericire…

Amfitrionul evenimentului, domnul Ion Buciuman, pastor și poet cu suflet mare, cu zâmbetu-i sincer și vorba-i dulce, a făcut o prezentare generală pe care orice autor de carte și-ar dori-o la prima sa apariție publică. Domnia sa a subliniat rolul iubirii în procesul de procreare, reușind o paralelă magistrală între nașterea copilului și nașterea cărții. A descoperit „poezia nașterii” în creația Marilenei Velicu, a făcut cunoscută iubirea adâncă pentru un om: soțul autoarei!
Așa am aflat și noi, grupul de prieteni admiratori, că Marilena a dedicat primul său volum e versuri soțului său, la aniversarea a 30 de ani de căsătorie, „cu multă iubire și mulțumiri că mi-a suportat toate capriciile, m-a încurajat și susținut în realizarea acestui proiect”...
Cum să nu te emoționeze pe tine, cititorule, o asemenea declarație publică de iubire? Mi se pare, cu adevărat, magnifică, minunată!
În intervenția sa, domnul profesor Silviu Guga, prozator, eseist, director literar al revistei ”Cenaclul de la Păltiniș”, s-a declarat încântat de frumusețea versului clasic abordat de autoarea volumului. A subliniat acuratețea și linia melodică a versurilor, atenția deosebită pentru rimă și măsură metrică ce curg, liniștitoare, plăcute, pline de sensuri și trăiri lăuntrice, de iubire. Domnia sa a recomandat asistenței, cu bucurie și satisfacție evidentă, lecturarea unui volum de „poezie clasică autentică”, cum rar se mai scrie în zilele noastre…
Ce alegere mai inspirată se putea face, pentru a ne convinge de tot ceea ce a exprimat domnul Buciuman și domnul Guga, fără ca asistența să citească vreo poezie din acest volum? Ei bine, ați ghicit!
Prezența actriței Doinița Ghițescu, membră a Ansamblului artistic „Ciocârlia”, care ne-a încântat cu vocea și nuanțele ei, cu accentele și tonalitatea minunată, prin care versurile Marilenei Velicu s-au făcut auzite sub cupola elegantă a sfântului locaș de cult. Actrița a recitat în trei rânduri, minunat, printre intervențiile celor ce au vorbit despre autoare și poezia ei. Priveam, ascultam și nu mă săturam. Mi se păreau prea scurte poeziile. Aș fi dorit să nu se termine. Am căutat ochii autoarei. Erau plini de uimire. Nu-i venea să creadă că propriile-i versuri sunt atât de frumoase! Da, rostite de artistă, erau sublime…
Încărcată de emoție, Carmen Marcean nu a putut rosti cele pregătite pentru acest eveniment, dar le-a citit cu vocea-i caldă prin care a cucerit asistența, transmițându-i întreaga sa trăire sufletească. Venită special de la Suceava, a fotografiat și a filmat tot timpul, îmbrățișându-și permanent prietena cu privirea-i plină de dragoste. Ea a ținut să precizeze, dacă mai era nevoie, că Marilena Velicu „a scris poezii desprinse din viață” și din dragostea față de soț și copii, de familie, îmi permit eu să adaug…
Cu aceeași încărcătură emoțională a vorbit, adică a citit cuvântul pregătit, Mălina Romița Constantin, singura „Cleopatră” prezentă la eveniment, alături de soțul său. Plină de dragoste și prețuire, a evidențiat talentul autoarei și râvna sa deosebită în a scrie și publica. În final, a recitat, cu multă candoare, una din poeziile cuprinse în volum.
Nu cred că putea să se prezinte, în alt fel, Delia Stăniloiu, autoare de prefață la carte, după ce, nu cu mult timp în urmă, tremura de emoție la prima sa apariție publică, în postura de autor, în același edificiu de cult. Aproape că a citit de pe carte deși, în mod sigur, își pregătise cuvântul! Îi tremura vocea și tremura cartea în mâini, iar ochii aproape că-i lăcrimau când exprima, convingându-ne: "Marilena Velicu este o femeie frumoasă, exuberantă și tonică, pe care o îndrăgești la prima vedere… Iubirile ei tind să atingă absolutul. De aici și ușoara notă de tristețe și zădărnicie ce se desprinde uneori, din versul ei delicat"...
Cu aceleași sentimente în suflet și cuvânt, s-au exprimat Andrei Pavel și Liliana Lungu. Căldura din cuvintele lor intra, binevoitoare, spre inima tuturor celor prezenți, inclusiv și, poate mai mult, a autoarei.
Ea s-a ridicat emoționată pentru a ne vorbi. A rostit câteva cuvinte clare, de mulțumire, apoi, tot mai vizibil, cele ce au urmat păreau a fi strangulate. Nu a putut spune până la capăt:
Sunt umbra unui zâmbet stins,
Sunt un apus fără culori,
Sunt în clepsidră fir prelins
Las ție timpul să-l măsori…
… Când a rostit „… și fiilor mei, Marius și Cristian, care poate mă vor citi când nu voi mai fi…”, lacrimile i-au rătăcit pe obraz și vocea i s-a pierdut în aplauzele de încurajare ale asistenței…
Obligatoriu pentru asemenea evenimente, a urmat momentul dedicațiilor și autografelor pe cărțile oferite de Marilena Velicu. Nu știu ce să cred și cum să înțeleg oferta autoarei, dacă trec alături cu privirea la „bufetul rece” de alături, în spațiosul „pronaos” al lăcașului. Multe specialități de pește, de tot atâtea soiuri, prăjituri, salate, icre proaspete, sucuri, apă, cafea… Doamne, câtă pricepere și muncă! Toate, procurate de el, fericitul soț, dar preparate de ea, fericita soție. Calificativ maxim! Au fost delicioase, fără excepție…
După ce s-au făcut multe fotografii, inclusiv de grup, a venit momentul inevitabil și nesuferit, al despărțirilor, al îmbrățișărilor de rămas bun. Primele au fost doamna Marioara Toader și fiica sa cea mare. Aveau drum lung de întoarcere, spre județul Olt. O prietenie sinceră inițiată pe „Netlog”, i-a dat curaj Marioarei să înfrunte canicula și să fie prezentă la eveniment. Bucuria se citea pe fețele lor. Era sinceră și molipsitoare…

Un grup restrâns, format din persoane aparținând de diferite ținuturi, a plecat cu metroul către Casa Centrală a Armatei, pentru a vizita, în „sala rondă", expoziția de pictură și grafică a pictorului Mihai Cătrună, prietenul tuturor și autorul coperții volumului de poezii al Marilenei Velicu. Se putea altfel? Cred că nu! El a fost în sală, s-a bucurat împreună cu autoarea și toți ceilalți. A plecat printre primii, să ne aștepte acolo, desigur…
Lacrimile s-au uscat pe obraz ori au fost șterse, subtil, cu batista și veselia s-a ridicat pe tronul ce i se cuvenea într-o asemenea împrejurare. Vorbeam toți și… nu asculta nimeni!
Glume, amintiri hazoase și traseul s-a parcurs parcă într-o clipită. Am fost întâmpinați de artist și s-au făcut câteva fotografii la intrare, mai apoi în interior, printre tablouri.
S-au scris multe impresii în cartea de vizită și, pentru că toată capitala gemea surd de căldura necruțătoare, am hotărât să ne retragem undeva, la răcoare. Unde era mai aproape și bine? În Gișmigiu, desigur!
Cafea și bere. Nu era nevoie de ceva în plus. Nici apa nu se recomanda în acele clipe. Amintiri se derulau cu repeziciune. Glumele de tot felul, bancurile ori anecdotele, curgeau în fluvii. Nu am avut loc la prea multe pentru că, domnul Mihai Cătruna și doamna Lili Albu, au pus stăpânire pe acest capitol.
Adevărat, a fost puțin loc și pentru ceilalți, dar… parcă prea puțin. Adevărat, a fost puțin loc și pentru ceilalți, dar… parcă prea puțin, mai ales pentru "DorDANAELA", prietena noastră de pe Netlog, care asculta tot și tăcea mult! Pe Mihai nu-l întrecea nimeni. Poate, doar aparatele de fotografiat. Atunci făcea pauză, să pozeze mai frumos. Deh! Artistul e artist în orice împrejurare…
Curând, pătrunși de nostalgie, ne-am luat rămas bun și am făcut cale întoarsă, de la căldura poeziei, în arșița verii…
Dar, parcă în mod special, pentru a nu ne întrista și a ieși total din farmecul poeziei, pe una din aleile Parcului Cișmigiu, doi miri erau fotografiați de o armată de nuntași. M-am "înrolat" imediat pentru a vă oferi și puțin din bucuria acestora...

Casă de piatră!

Să fiți fericiți și voi, dragi cititori!

P.s.
Regret că nu pot completa relatarea cu poze pentru fiecare moment descris!