agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2432 .



Câteva considerații asupra drepturilor noastre fundamentale
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dan85 ]

2011-08-08  |     | 



Recent, ne-a fost adus la cunoștință faptul că există o lucrare semnificativă al cărei scop ambițios – și, totodată, legitim – este acela de a restitui, cel puțin teoretic, ceea ce ne-a fost răpit într-un mod atât de infam prin constrângerile abuzive impuse de către o societate încă precar organizată: demnitatea, drepturile și libertatea dăruite nouă de către Creatorul nostru, care, s-ar părea, a fost atât de generos înzestrându-ne cu astfel de privilegii demne, am fi putut crede, numai de cele mai nobile dintre creaturile Sale.
Însă, spre surprinderea noastră, am aflat, în cele din urmă, că ne numărăm și noi printre acestea, iar tardiva descoperire a deșteptat în spiritul nostru un sentiment de îndreptățită indignare: de prea mult timp astfel de atribuții esențiale ale ființei umane nu ne-au fost întru totul recunoscute, fără a se invoca în sprijinul acestei silnice limitări un motiv mai temeinic decât îndeplinirea intereselor celor mai meschine ale unora dintre semenii noștri ce și-au extins libertățile dincolo de justa lor măsură.
Fără a ne amăgi cu speranța că, vreodată, va putea fi compensat, în vreun fel sau altul, prejudiciul ce ne-a fost adus prin minimalizarea constantă a statutului nostru și, odată cu aceasta, a drepturilor inerente, considerăm necesară cel puțin cunoașterea acelor împrejurări și, poate, a cauzelor în virtutea cărora o asemenea nelegiuire s-a putut înfăptui; scopul nostru declarat fiind acela de a evita perpetuarea erorilor care alimentează prezenta inechitate socială. Iar dacă prin efortul nostru modest vom reuși să contribuim la subminarea fundamentelor acestei dominații ilegitime, ne vom putea îngădui atunci să sperăm într-un viitor în care nimeni nu va mai fi constrâns să suporte asemenea privațiuni improprii naturii umane.
Lucrarea la care ne referim, în pofida caracterului său universal, este totuși prea puțin cunoscută și prea puțin discutată. Nu poate decât să ne intrige această aparentă lipsă de interes a cetățenilor cu privire la înțelegerea propriilor drepturi. Dar, considerând spiritul eminamente pozitivist al maselor, nu putem decât să presupunem că cetățenii, fiind siliți să se concentreze asupra necesităților zilnice – mai modeste în principiu, dar de o importanță imediată –, nu au suficiente momente de răgaz pentru a medita asupra acestor chestiuni mai degrabă abstracte.
Însă, din nou, trebuie să precizăm că o asemenea stare a lucrurilor este deosebit de suspectă – și intolerabilă, am putea adăuga –, deoarece cunoașterea detaliată a acestei lucrări de către fiecare dintre membrii oricărei societăți civilizate ar trebui să fie prioritară.
Ne referim, desigur, la Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948).
În cele ce urmează, ne vom îngădui să cercetăm două dintre articolele sale:

Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.

Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de pro prietatea sa.

Mai înainte de toate, nu putem să nu remarcăm faptul că primul dintre cele două articole citate nu pare să descrie o realitate socială – am putea spune chiar că se află în contradicție cu aceasta. Așadar, se cuvine să precizăm că un astfel de enunț nu își asumă un caracter descriptiv, ci, dimpotrivă, trebuie să îi recunoaștem o pretenție normativă, el constituindu-se tocmai prin opoziție cu o realitate pe care o dezavuează profund, în care oamenii – după cum putem prea bine observa – nu se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi.
Iar o astfel de contradicție ne-a devenit, din păcate, atât de familiară, încât am ajuns să nu mai sesizăm eroarea pe care se întemeiază acest articol, capcana pe care ne-o ascunde.
Pentru a înțelege mai bine acest aspect, ni-l putem imagina, de exemplu, pe unul dintre gânditorii care au contribuit la elaborarea straniului enunț apropiindu-se de un măr: văzându-i roadele inegale – unele mere fiind prea mici, iar altele mai mari – el va decide, probabil în virtutea unor scopuri utilitare, că această insuficiență a naturii trebuie numaidecât ameliorată. Bineînțeles, păstrând logica neobișnuitului raționament ce îi situează pe oameni ca fiind egali, el va decreta: „Toate merele sunt egale”. Demersul este la fel de inutil pe cât este de absurd.
Fiecare cetățean are datoria să judece, cu toată sinceritatea, această chestiune: Cât de folositoare este pentru societate o astfel de egalitate pur teoretică? Oare îi determină ea pe oameni să fie morali și mai nobili? Oare ne asigură ea vreo protecție împotriva abuzurilor de tot felul?
Suntem cu toții „egali” de atâta vreme, încât putem răspunde cu fermitate la aceste întrebări: Nu. Egalitatea abstractă a oamenilor nu rezolvă nicidecum conflictele sociale.
Inegalitatea naturală – de altfel, evidentă – a indivizilor, în pofida acestor formule, fie ele cât de bine intenționate, prin care zadarnic încercăm să o suprimăm, să o ascundem, va găsi întotdeauna nenumărate împrejurări de a se manifesta. Prin urmare, putem deduce că ea reprezintă, de fapt, o constantă a condiției umane, care trebuie acceptată și integrată ca atare în cadrul sistemului legislativ.
Astfel, putem afirma că această Declarație, deși încearcă, în felul ei, să atenueze cumva inechitatea socială – într-adevăr ilegitimă! –, pornește de la o premisă incorectă: egalitatea naturală a indivizilor.
Tocmai de aceea putem afirma cu toată încrederea că, dacă se va menține în forma actuală, Declarația nu își va putea îndeplini misiunea edificatoare în vederea căreia a fost concepută.
În schimb, ar trebui, mai degrabă, să ne concentrăm toată atenția asupra dreptului de proprietate – sursa predilectă a inegalităților sociale ce pot fi întrucâtva ameliorate –, pe care îl găsim menționat în articolul 17.
Vom observa că, din nefericire, acest drept în sine nu garantează, așa cum ar fi necesar, posesia efectivă a unor bunuri materiale, în lipsa cărora, trebuie să recunoaștem, anumiți cetățeni se vor afla, încă din momentul nașterii, într-o stare de servitute, căreia nu i se pot sustrage decât acceptând, temporar, o dominație ilegitimă. Pentru a-și asigura existența, ei trebuie să intre în serviciul altora – proprietarii mijloacelor de producție, indivizi care, contractându-le serviciile, se vor afla astfel într-o poziție privilegiată, ei fiind, totodată, susceptibili de a abuza de acest statut.
De fapt, dacă vom analiza mai îndeaproape această problemă deosebit de bizară, vom descoperi că un astfel de drept așa-zis natural este nul într-o primă instanță, deoarece nu are un obiect căruia să i se raporteze: el recunoaște doar o posesie abstractă sau, mai bine zis, capacitatea – necesitatea – subiectului, a individului, de a poseda astfel de bunuri.
Însă, așa cum dreptul sacru la existență, de care beneficiază orice ființă umană, nu poate fi tăgăduit, trebuie, de asemenea, să se recunoască faptul la fel de incontestabil că însăși existența unui individ nu poate fi susținută în lipsa bunurilor necesare traiului. Iar legea, după cum am arătat, nu garantează posesia efectivă a acestora și nici măcar posibilitatea concretă de a le dobândi, ci enunță doar un drept abstract al proprietății, care, din păcate, în ceea ce privește combaterea inechității sociale și a servituții pe care aceasta o implică, este cu desăvârșire ineficient, tocmai pentru că, de fapt, nu asigură nimic.
Grație concursului celor mai luminate minți, ne putem mândri astăzi că primul pas către soluționarea acestei probleme a fost deja făcut: recunoașterea dreptului de proprietate ca drept fundamental al ființei umane.
Însă rezolvarea definitivă, care va aduce, totodată, prosperitatea la care este îndreptățit să acceadă fiecare membru al societății și, în ultimă instanță, al speciei umane, nu se poate face decât prin acordarea unei proprietăți efective, stabilită prin lege – ori a unui venit stabil –, care să îi asigure cetățeanului o minimă autonomie și protecție împotriva acelora dintre semenii săi care vor dori să îl aservească.
Subliniem cu toată tăria că numai în acest fel sclavia și servitutea, sub toate formele lor, vor putea fi cu desăvârșire eradicate, iar omenirea, lăsând în urmă asemenea practici barbare, va putea păși astfel pe o treaptă mai înaltă a civilizației.
Legile care ne vor îngădui să efectuăm această mult așteptată schimbare au fost deja formulate și adoptate. Ele există. Împreună, trebuie doar să le aplicăm.

Notă: Una dintre intențiile acestui scurt articol este aceea de a semnala opiniei publice necesitatea imperioasă a reevaluării dreptului de proprietate, de care atârnă libertatea noastră efectivă.
Nu în ultimul rând, avem datoria de a ne întreba:
Oare dreptul la existență este, într-adevăr, sacru și inalienabil ori, în anumite situații, sub o formă sau alta, el poate fi înstrăinat?
Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție nu implică tocmai o limitare a libertății acelor indivizi cărora, lipsindu-le mijloacele necesare pentru a-și asigura traiul zilnic, vor fi constrânși să își valorifice forța de muncă intrând în serviciul celui dispus să le-o cumpere la un preț minim? Și, chiar dacă individul are posibilitatea de a-și alege angajatorul, nu se va afla el oare în aceeași stare de servitute pe care însăși legea o condamnă?
Însă, dacă vom accepta în acest caz faptul că individul aflat într-o asemenea situație trebuie să își câștige cumva existența, vom mai putea susține atunci că el s-a născut la fel de liber precum un altul care nu are o astfel de obligație – care nu este nevoit să muncească?
Drept urmare, în cele din urmă, putem concluziona oare că societatea, în vederea bunăstării cetățenilor, nu trebuie să tolereze existența unei categorii privilegiate și neproductive?
Dacă vom admite că proprietatea creează starea de servitute, atunci acesta nu poate fi considerată legitimă decât prin consimțământul fiecăruia: în mod voluntar, cetățenii se vor afla unii în slujba celorlalți. Și nimeni nu va fi îndreptățit să se sustragă acestei sacre datorii.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!