Trec zilele, trec clipele, deșirând ghemul amintirilor pe un covor de vise. Mi-l aștern zâmbitoare sub tălpi, călcând peste el. Strigătu-i de dragoste îl mistui în tăcere, aberația-i cromatică imprimă o flacără roșie tremurând, ca o adiere ce vine de departe. Mi se-așază pe chip. Ȋmi număr pașii. Drumul devine tot mai scurt. La capătul lui, o voce răsună:
-Bunica, azi e ziua mea! Azi împlinesc 6 ani!
Nu observasem că micuțul Matei deja se trezise, nemaiapucând să fiu prima care-i urez „la mulți ani”. Luată prin surprindere de explozia vocii lui, abia am reușit să-l prind în brațe. Era o strălucire, în jur radiind numai fericire!
-La mulți ani Matei! Să crești mare, cuminte și mai ales deștept!
-Mulțumesc bunico, am 6 ani, deja sunt mare, în curând voi merge la școală!
-Sigur că da îngerașul meu! Vei fi un elev strălucit!
-Azi voi avea o responsabilitate mare bunico! Pentru o oră, azi voi fi „fireman”.
Mai demult Matei își exprimase dorința să-i sărbătorim ziua de naștere, la „Unitatea de Pompieri” din zona unde locuiam. Nu a fost nicio problemă să organizăm acest eveniment. Amabilitatea cadrelor din această unitate m-a uimit și pe mine, neavând oportunitatea de a participa la o demostrație premergătoare unei intervenții într-o situație critică. Pregătirile erau terminate. Eram așteptați la ora 10 împreună cu invitații, la incinta unității. Lui Matei îi cumpărasem din timp cască și scurtă de pompier prevăzută cu ministingător și miniportavoce. Nu mai avea răbdare și doar în câteva minute era deja echipat. Horia, încă dormea.
-Dragă Matei, astăzi vei fi cel mai important pompier, pentru asta trebuie să nu refuzi nimic din ce-ți voi da să mănânci la micul dejun!
-Dar bunica, nu pot să mănânc tot ce-mi dai, totdeauna e prea mult!
-Matei, nu-ți vei putea îndeplini misiunea dacă ignori hrana!
-Ok! Voi încerca să fac un efort dar nu te superi dacă nu mănânc tot!
Singura problemă pe care o ridica Matei în familie, era faptul că mereu era mofturos la mâncare. Horia în schimb, era devoratorul familiei. La ora stabilită, eram cu toții la Unitatea de Pompieri, unde ne-au întâmpinat 4 cadre excesiv de amabile. Erau în jur de 14 copii și aproximativ tot atâția părinți. Unitatea avea în dotare o clădire imensă cu încăperi, unele multifuncționale, cu mașini utilate cu echipamente ultra modern precum și un mare teren de sport destinat aplicațiilor și antrenamentelor pentru menținerea condiției fizice. Matei, „micul pompier”, a întins mâna ofițerului de pompieri, prezentându-se solemn:
-Sunt Matei, astăzi împlinesc 6 ani! Pentru o oră voi face parte din grupul dumneavoastră de comandă!
Oarecum amuzat, ofițerul i-a strâns mâna cu căldură, recomandându-se scurt;
-Ofițer Kelly! Pentru o oră astăzi Matei, îți vom oferi șansa să inspectezi tu, împreună cu invitații tăi, unitatea noastră. Eu și colegii mei îți vom sta la dispoziție și-ți vom arăta aproape tot ce trebuie să cunoască un adevărat pompier.
-Mulțumesc ofițer Kelly. Doresc să o cunoașteți pe bunica Rodica din România și fratele meu Horia. Pe părinții mei Corina și Cristi, deja îi știți.
După ce ne-am strâns mâinile și ne-am prezentat fiecare, am fost invitați în interiorul unității. Privit cu admirație, atât de cadrele de pompieri cât și de părinții prezenți, Matei și-a preluat grupul de invitați, urmând îndeaproape ofițerul. Am străbătut două culoare, apoi am intrat într-o sală imensă, vopsită în alb cu mobilir din piele de culoare maron. Opt canapele și tot atâtea fotolii aveau ca destinație confortul și locul unde se odihneau cadrele care așteptau sau se întorceau din misiune. Tot aici se afla și un pupitru foarte mare în cadrul căruia se aflau încorporate monitoare, calculatoare și alte aparate, unele mai sofisticate ca altele.Urcându-l pe Matei pe unul din scaunele înșirate în spatele aparatelor, unul din ofițerii prezenți și-a început pledoaria.
-De aici primim mesajele pentru intervenții. Aparatura este conectată la un sistem de alarmă, declanșându-se automat în toată unitatea, imediat după ce sună telefonul. De obicei, până ce mesajul este recepționat cu toate datele despre caz, primul echipaj este deja pregătit pentru a pleca spre locul de intervenție.
-Dar, dacă mesajul nu este important sau este o farsă? întrebă Matei, grăbit ca întotdeauna să pună întrebări.
-Matei, când telefonul acesta sună, cu siguranță este vorba despre un eveniment real care solicită intervenție rapidă. Ȋnainte de a suna telefonul aici, mesajul este preluat și verificat de către personal specializat în această problemă.
-Ok! Cred că sistemul de verificare, are la bază spiritul DacMa! Același cu spiritul meu!
Puțin încurcat, ofițerul zâmbi.
-Conexiunea pe care o faci tu Matei, nu are legătură cu acest sistem.
-Spiritul DacMa este un spirit bun și puternic, poate învinge în orice situație spiritul HazTigan, care este unul rău, uneori chiar piroman!
Ȋn timp ce ofițerul surprins de intervențiile micului „fireman” își continua explicațiile privind sistemul de intervenție, nu mă puteam abține să nu zâmbesc. Spiritul DacMa, pe care-l amintea Matei acum, era prezent în viața lui, comunicând cu el imaginar, aproape zilnic. Numele spiritului DacMa, provenea de la originea sa de „dac”, cum îi plăcea cu mândrie să spună, și de la prima silabă a numelui său. Spiritul HazTigan îl denumise tot el, folosind cuvântul Tigan, căruia îi atribuise semnificația de „rău”, prefațat de cuvântul „haz” din expresia populară românească „a face haz”. Ȋn concepția sa, DacMa era întotdeauna victorios în confruntarea cu HazTigan. Adeseori mă surprindea:
-Bunico, bunico, HazTigan iar o să producă o explozie mare, mare! Trebuie să intervin cu DacMa!
Matei împreună cu grupul său de invitați, inspectau acum„oficiul” unității, o sală mare cu mese și scaune, având tot confortul unei bucătării. Câteva cadre își preparau masa pentru prânz.
-Aceasta este bucătăria unde personalul unității servește masa, confirmă ofițerul pentru toți invitații prezenți.
-Aaa! miroase bine aici, nu se putu Matei să nu constate, stârnind râsul tuturor.
Mai departe am inspectat „sala de raport”. Aici era o adevărată bibliotecă. Jumătate dintr-un perete era acoperit de aparate și monitoare. Ceilalți pereți erau acoperiți cu rafturi și fișete, pline cu cărți și documente. Ȋn mijloc era o masă de aproximativ 10 metri lungime cu scaune capitonate cu piele maron.
-Ȋn această sală se încheie „raportul” fiecărui caz în parte. După finalizarea cazului, documentele se arhivează în arhiva unității care se află o parte la subsol iar o altă parte într-o locație diferită.
Matei și ceilalți invitați, nu păreau interesați de aceste rapoarte. Ofițerul intuind că-și pierduseră răbdarea, ne-a invitat să inspectăm „sala de echipamente”, fiind convins că aici, interesul copiilor se va anima. Sala de echipamente era de o dimensiune apreciabilă, de formă dreptunghiulară, despărțită în trei coridoare. De o parte și de alta a fiecărui coridor erau înșirate rafturi de care atârnau echipamentele de intervenție. Pe unul din coridoare se aflau echipamente și aparate fitness, inclusiv saci de box. Interesul copiilor s-a întețit imediat, fiecare dorind să vadă îndeaproape echipamentele, pe care probabil, numai în film le văzuseră. Hărmălaia pusese stăpânire pe tot spațiul din sală. Amabilitatea cadrelor a fost deosebită, oferindu-ne o demostrație de echipare. Cel echipat a fost ales a fi, chiar tatăl sărbătoritului. A fost cel mai frumos și hazliu moment al turului de inspecție. Pentru fiecare componentă din echipament îmbrăcată de „ improvizatul pompier”, aplaudam nerăbdători să-l vedem cu toții pe Cris, într-o ținută la care nici el, nu se gândise vreodată. Ȋn momentul când i s-a pus și masca pentru gaze pe față, în unitate s-a declanșat alarma. Cu toții, pentru o clipă, am înmărmurit, apoi cadrele au început să aplaude și să râdă, probabil de fețele noastre. Atunci am realizat că era „supriza” pregătită pentru finalul inspecției. Râsul și buna dispoziție au pus iar stăpânire pe noi. Un sigur glas tremurat, aproape plângăcios, s-a auzit:
-Eu nu-l mai vreau pe tata! Era micuțul Horia, căruia îi era teamă de tatăl lui îmbrăcat în pompier. Ca un frate mai mare, Matei l-a luat de mână, lămurindu-l.
-Horia, nu plânge, tata e „fireman”, vino să facem o poză!
Am făcut o fotografie de grup, inclusiv cu personalul unității. Ne-am strâns mâinile, mulțumind ofiterului Kelly și celorlalte cadre pentru timpul acordat și amabilitatea cu care ne-au onorat. Ultimul care a dat mâna cu ofițerul Kelly a fost Matei.
-Vă mulțumesc ofițer Kelly, posibil când voi fi mare să devin ofițer de Pompieri!
-Happy birthday” Matei, pentru ziua ta! Dacă îți vei alege această profesie când vei fi mare, sunt convins că vei fi un ofițer de elită.
-Mulțumesc ofiter Kelly, să știți că spiritul DacMa, nu dă greș!
Ne-am luat rămas bun de la personalul unității, mergând cu toții să-l sărbătorim în continuare pe Matei într-o altă locație, unde copii au mâncat delicatese iar Matei a stins din prima suflare cele 6 lumânări, așezate pe un tort care imagina o mașină de pompieri.
-Bunica, ți-a plăcut azi de mine? mă întrebă Matei pe drum, când ne întorceam acasă.
-Sigur că da, îngerașul meu! Te iubesc mult și-mi place tot timpul de tine dar azi ești foarte special și pentru asta te îmbrățișez și-ți dau un pupic! Țâșni din scaunul lui în brațele mele și amâdoi ne-am lipit sufletele, într-unul mai mare.
Acum, atât de departe, așez din el câte-o fărâmă în cupa goală a zilelor mele, simțindu-i aroma dulceagă, mângâindu-mi amintirile.


5 septembrie 2011