Alergam încercând să scap de ceva. În fața mea era o ceață albă și ramurile care se împotriveau trecerii. Purtam rochie de lacrimi și vântul mă înlanțuia ciudat. Înaintam prin pădure cu gândul. Trupul îl lăsasem la margine, lângă un fir de nisip. O aripă străvezie de fluture împrăștia aburul în formă de neant.
Am ajuns în dreptul unei case cu pereți de sticlă. Avea colțuri de curcubeu. O lumină fluidă se amesteca cu roua din iarbă. Am vrut s-o ating. Mi-am amintit de brațul rămas în urmă.
Gândul meu avea forma ielelor cu aripi de apă ce dansau prin aburul sidefiu. Îmi simțeam pașii în spate. Mă căutau pe poteci întortocheate. Îmi auzeam glasul printre petale de trandafiri albi.
Am intrat în casă. Vedeam marea prin podea . Valurile unduiau scările pe care înaintam. În capătul lor, un copac de nisip cu scoarță de sticlă agăța norii coborâți. Vedeam anii prin el. Mulți ani. Þipau și băteau cu pumnii, dinspre interior, în scoarța subțire dar groasă de sticlă. Râdeau și-mi făceau cu mâna apoi chipurile lor deveneau răvășite de spaimă și se lățeau pe măsură ce se transformau în particule infime de nisip.
Am încercat să învălui trunchiul cu aripile din gând, să-l sparg și să eliberez anii aceia de nisip dar pașii m-au prins din urmă și brațele mele m-au tras pe scara clătinată de valuri. Am întors capul. Vedeam fețele din ce în ce mai mici curgând către nicăieri. Acolo - în copacul acela transparent - păreau exilați în iad.
Alergam invers împinsă de-un vânt nevăzut. În spatele meu potecile se îngustau și trosneau închizându-se. Aleile erau străjuite de oglinzi. În ele mă vedeam multiplicată și aripile gândului se zbăteau și-n cădere oglinzile deveneau cioburi sidefii. În ele eram parcă 100 de îngeri amputați.
Memoria anilor din copac mă durea. Oglinzile dispăruseră toate. Existau în jur doar vortexuri în care gândul meu în forma ielelor se pierdea. Eram eu fără mine. Săracă. Pustie. Râzând tâmp la nimicul din jur.
......................
Am deschis ochii. Ceața se împrăștiase. Simțeam pământul transpirat sub mine. O ploaie de lacrimi calde se prelingea pe obrazul rece de spaimă. Deasupra ramurile copacilor se împreunau ca într-o rugă și-mi părea că există o logică până și-n căderea frunzelor...
Am scos din buzunarul de deasupra inimii un glob mic de sticlă. L-am întors. Fulgii din el s-au împrăștiat ca anii. L-am mângâiat doar și-am ridicat din umeri.Trecut...acolo. Prezent...aici. Trup și gând împreună...Iluzii optice...


Ileana Popescu Bâldea