Ați mers vreodată prin ceață? Sentimentele să îți fie atât de albe încât, dacă întinzi mâna, ea va pieri în ceața creată de albul dureros.Uitasem totul, eram un gol, orb, un abis steril, eram desculț pe un drum de țară, tălpile îmi erau calde, iar eu mă simțeam un frig.
-Alo, Șiș!
-Da, iubito.
- Nebunule,știi că te iubesc mult, știi, cuvintele erodează, sapă orice ca o apă, dar niciodată nu vor șterge imaginea ta când alergai cu Adiță, am realizat cât de copil ești, erai mai mult decât frumos, erai tu.
Iubito, filozofiile sunt taxate de cosmote, ai tu un fix să îmi explici la telefon că dimineață îmi vei fi aproape, nu uita, mâine treci pe la mine. Acum am de lucru iubito, mâine îți dau voie să mă scoți la leagăne, promit să te ascult. Dormi și tu, te rog.

M-a trezi un glas venit parcă din altă lume pierdută, apusă undeva la capătul orizontului pe care nu l-am atins niciodată. Șiș, nebune, te căutăm ca disperații, cum dracu ai ajuns pe aici? Am deschis ochii, ceața persista, o durere în tălpi îmi indica faptul că simțurile îmi revin, la fel și vederea. Nu știu de ce, dar durerea, te face lucid. Eram undeva la margine unui sat, un sat de călușari, joc vechi jucat pentru a alunga spiritele rele și a apăra pe cei slabi, cred că instinctul meu mă purtase ca pe o rugă în acest loc, dar pentru cine mă mai rugam, pe cine încercam să mai apăr?
-Alo, Șiș!
-Da, iubito.
- Nebunule, cum faci tu de tot timpul în orice lucrul urât vezi și o parte frumoasă?
-Este simplu, iubito, iubesc viața, te iubesc pe tine, iubesc filozofia ta prin telefon, dacă aduni astea îți va da cu siguranță răspunsul.

Îmi aduc aminte de Beea, totul în jurul meu redevine iar alb, nupțial, pur, nimic nu mă mai doare, totul este un vis. Îmi este imposibil să mă mișc, simt mâini care mă trag, nu cu forță, spre o mașină. Sunt clipe când sufletul încearcă să te mângâie și tu ești parcă fără vlagă, fără puterea de a-i răspunde. Este și greu pentru că trupul îți moare plin de alb, organismul îi simte prezența, iar tu ești incapabil să plângi.
-Alo, Șiș!
-Da, iubito.
-Nebunule, știi că lacrimile sunt zîmbete de îngeri?
- Știu, iubito, mereu după ele te simți ușurat. Dar tu, iar nu dormi? Te simți rău?
-Puțin amețită, dar nu plângeam.

Venise dimineața. Tristețea celor din jurul meu nu îmi părea firescă, nu aveau de ce să mă compătimească și mai ales tâmpitul - Îmi pare rău, Șiș - cuvintele parcă nu mai au sens, sunt doar un sunet, iar repetarea lor le distruge. Simt nevoia să fac un duș, să mă spăl prin lacrimi.Apa fierbinte mă biciuie, alunecă pe canalizare cu un vârtej dantelat de spumă, eu încă nu pot să plâng, totul îmi pare absurd, gândurile îmi sunt și ele trase de canalizare, sunt un vârtej. Viața toată îmi este un carusel, într-un mare parc de distracții, toate zilele mele sunt călușei viu colorați care se învârt în neștire pe aceeași axă, plătiți biletul și mă puteți călări în fiecare zi a vieți mele.
-Alo, Șiș!
-Da, iubito.
-Nebunule, știi că tu ești un circ ambulant, ai fost botezat cu delir, la tine au venit în loc de ursitoare toți bufonii. Când o apuci pe arătură, te schimbi, devii un soare, o explozie de veselie, parcă ești posedat de un spirit, ironic, comic, tragic. Iubesc enorm această stare a ta și sunt invidioasă, cum poți într-o secundă să uiți de toate, nimic parcă nu te atinge, ești un bufon în delir, fără control și fără limite. Atunci îmi placi cel mai mult, atunci tu ești un zbor, aș vrea să nu te oprești niciodată, dar mă privești, simt cum tu cazi în mine ca intr-un abis, atunci eu mă simt o piedică, un abis al tău.
-Iubito, lumea este un circ, filozofiile tale mobile sunt un cabaret, nimic nu este și nu va fi niciodată adevărat, bufonul sparge concepte cu o ușurință extraordinară și un efort uriaș, adevărurile toate sunt măsluite, mascate. Ca să ajungi la un adevăr trebuie să fii ridiculizat, batjocorit, chiar ucis. Nici o filozofie nu stă în picioare, nici un colos nu rezistă în timp, atâta vreme cât viața este un circ, bufonul doar o descrire, chiar și prin tumbe el îți arată cât de strâmb este adevărul în lume.

Adormisem cu gândul la Beea. Boala ei se agrava, sângele ei nebun intrase în derivă, organismul ei ceda vizibil în ciuda a toate. Beea rămânea aceeași, neschimbată, cu nebuniile ei vii în privire, eu o priveam cu nesaț, mă adăpam cu imaginea ei. Un chip expresiv, ochii rotunzi ca două boabe de rouă, un nas fin și drept ca o regină egipteană, obrajii subți acum, îi dă un aer de icoană, sânii mari și rotunzi sar ușor cu fiecare respirare, șoldurile mici, parcă în contrast cu totul, au o rotunjime suavă, picioarele lungi așezate spre mine mă dor în privire, gleznele subțiri, acum, la fel ca mâinile, sunt vinete, săngele alunecă greu prin trupul ei ca un tren uitat pe o linie moartă și nu își mai cunoaște traseul, nu mai are nicio oprire pe ruta lui devenită acum o boală. Îi privesc ochii. In ei mereu găseam lumina care mie îmi lipsea uneori. Cu toate problemele ei, cu toate suferințele, ea era o lumină, în ea îmi gaseam refugiu, alinarea, staționarea mea în lipsa neantului.
-Alo, Șiș!
-Da, Iubito.
- Nebunule,știi cât de mult țin la tine, vreau eu să îmi promiți ceva, că vei rămâne mereu bufonul meu drag, că niciodată, dar niciodată nu vei plânge, îți dau voie să fii trist, atunci tu ești albastru, ești cerul meu. Și, te rog, scrie toate nebuniile tale, le citesc eu mai târziu, promite-mi astea și eu îți voi promite că am să râd tot timpul.
-Iubito, tu plângi??
-Iubitule, am chemat salvarea, mă simt rău, te aștept la spital.

Beea nu mă mai așteptase, un asistent m-a întâmpinat în ușa urgențelor. - Ne pare rău, nu am mai putu face nimic, a murit acum 5 minute, ne pare rău, era tânără, sunteți fratele ei? Am înghețat. Nu știu de ce, doar tălpile mă ardeau îngrozitor, aș fi vrut să fug, să nu mă mai opresc, simțeam că eu am întârziat la întâlnire, să pot da timpul înapoi ca în filmele proaste și de duzină. Nu, nu sunt fratele ei, spuneții Dumneavoastră că am venit! A fost un răspuns tâmpit ca întreaga mea viață, unde mereu ajung prea târziu sau prea devreme, nu sunt niciodată Acum. Am plecat pe jos spre nicăieri, pantofii îmi rămăsesără în curtea spitalului, iar eu intrasem în ceață.