Personal nu cred în Isus.
Nu neg, ba chiar îmi pare extraordinar de probabil că există un creator. Cu c mic. Pentru că sunt convins că starea în care există creatorul, preocupările lui și nivelul lui de existență, inteligență comunicare nu are nimic de-a face cu specia noastră umană. Poate că există de fapt mai mulți creatori. Nu văd însă de ce ar avea orgoliul și bolnăvicioasa preocupare de a afla, ghida și controla activitatea umană în general sau a mea în particular. Ca și cum eu, dacă aș construi o vilă cu zece etaje aș fi obsedat de furnicile din curtea vilei, nu de existența și comportamentul lor ci chiar de destinul și sentimentele fiecărei furnici în parte.
Venerarea și prosternarea, care apar sub o formă sau alta în toate religiile (pe care le cunosc eu care nu sunt un expert) par mai degrabă atributele unei ființe umane, mai degrabă modul în care omul s-ar dori validat ca demiurg și cred că are de-a face cu un mod de comunicare cu monarhul absolut în vremurile negre ale istoriei, perpetuat (ca atâtea altele, legate de religie) fără critică și evaluare.
Găsesc în mod particular ofensivă și tâmpească ideea că religia este motorul moralității umane. Că Isus este dumnezeul iubirii și că, dacă ești fără dumnezeu, nu poți iubi. Personal iubesc mult, aiurea și nu cred în dumnezeu mai mult decât aș crede în capacitatea mașinii mele de a călători în timp. Cred că moralitatea este în (o parte din) noi, că a apărut ca o asigurare reciprocă a faptului că nimeni din jur nu îți va înfinge un silex în spate, nu îți va fura pieile din cort și nu îți va regula nevasta când te duci să vânezi mamuți. Ar fi deplorabil ca singura opreliște la tentația de a viola să fie frica de un loc indefinit și nedemonstrat în care oricum ai șansa să nu ajungi dacă te pocăiești la andropauză.
Povestea lui Isus este în primul rând redundantă, în sensul că nu este singura poveste de acest tip care a apărut în istorie, ci cea mai de succes. Un fel de „Top gun” care a rămas ca etalon pentru un anume tip de producții ulterioare. O poveste însăilată, cu un fir epic neclar, cu o semnificație ușor desuetă și o simbolistică bizară, cu un fior misogin (ciudat dacă te gândești că majoritatea credincioșilor sunt femei) a cărui cheie de boltă este faptul, neatestat din surse istorice (deși probabil că ar fi fost, fiind interesant ca fapt divers) că Isus a inviat din morți și s-a ridicat la ceruri (deși nimeni nu a văzut asta cu claritate).
Mai mult, toată această poveste a fost scrisă la peste 100 de ani (ca și cum peste câțiva ani s-ar începe povestirea primului război mondial), în multiple variante, diferite ca orientare și filozofie, pe care ulterior un conciliu (o instituție cu interese și puteri politice în domeniu) a decis care sunt dezirabile și care trebuiesc arse.
Deci nu mulțumesc, sunt prea deștept să cred toate astea și prea conștient să o fac doar din dorința intensă, pe care o am și eu, de a nu muri vreodată și de a fi validat de ceva sau cineva în semnificația, care mi se pare pozitivă, a vieții mele trecătoare.
În context îmi pun întrebarea ce relevanță mai poate avea sărbătoare de paște pentru mine. Sincer, una socială, în care îmi văd familia (sau în care îmi vedeam familia), un bun pretext de a fi semibeat la masă cu nevasta fără a ți se reproșa și o bună justificare pentru excese calorice.
De fapt pentru mine paștele trecut a fost ultimul cu familia. Daca Isus ar fi avut realitate, putere, compasiune și interes mi-ar fi arătat, în curtea bisericii unde nimerisem de aiurea, prin vreun vortex deschis în scăfârlia mea – persoana cu 14 kg mai slabă, cu țigara în colțul gurii, singură dar, într-un bizar mod mai mulțumită. Mi-ar fi arătat iubite și iubire care nu știam că există, mi-ar fi arătat copilul meu din ce în ce mai mare și mai îndepărtat, poezii mai urâte sau mai frumoase, mi-ar fi dat de știre că lucrurile în viață nu sunt imuabile și predestinate ci dinamice, triste, vesele, palpabile și vii.
Dar un dumnezeu mort și imaginar nu poate face asta.