agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-07-05 | |
Azi a văzut lumina tiparului cartea mea: "Îngerii urcă la cer"
Coperta și grafica: Mihai Cătrună Prefața: Valentina Becart Note de lector Să am de unde curge veșnic... În primăvara anului 2009 poeta Maria Ileana Belean (pseudonim – Henrich Maria) publică primul volum de versuri intitulat "Jumătate fără nume", editura Nico. În anul 2012 aduce în fața cititorilor un nou volum de poezie „Îngerii urcă la cer”. Iată cum o prezintă domnul Nicolae Băciuț în prima carte care a văzut lumina tiparului: Belean Maria Ileana a descoperit virtuțile cuvântului care poate conserva emoția, care poate vindeca nostalgii, care poate mărturisi despre trăiri nebănuite în viața unui om. O întâlnire admirabilă cu cuvântul care zidește. Temele cărții mele erau și temele vieții ei, trăirile din poemele mele se confundau cu trăirile sale. Ceva s-a întâmplat în adâncul acestei ființe, frumos și înduioșător, sublim și tragic, încât nu pot decât să treci cu înțelegere peste nesiguranța sau inocența unor rostiri. Dincolo de poezia pe care o conține, această carte este un document de viață, unul care confirmă că în fiecare dintre noi există poezie, dar nu toți o descătușăm, nu toți o eliberăm, mai degrabă o sufocăm între atâtea tentații cotidiene"... În atelierul unde „singurătatea umple/ căușul palmei/ cu rămășițele șoaptelor” poeta șlefuiește cuvinte din roca dură a imaginarului – fiind într-o continuă căutare a nuanțelor și formelor poetice: „Ieri/ ne plângeam/ de prea mult alb/ Azi/ frunzele arse/ de lacrimi/ sărută pământul/ pe unde a trecut/ ca un vis/ umbra ta/ zilele ascund/ la pieptul rănit/ cununa de spini/ a mai trecut o noapte/ de atâta alb/ îngerii urcă la cer” (îngerii urcă la cer). Privirea candidă, uimită nu poate înțelege risipa de „lumină” ce-i inundă retina. „Ieri” era prea devreme pentru a sesiza – în vârtejul existenței – și umbra ce lăsa răni nevăzute în fiecare gând care se dorea triumfător. „S-a spus mereu că îngerii sunt dublul ceresc al omului. Schelling, în Philosophie der Offenbarung (Filozofia revelației), îi numește Potenzen (dynameis pe grecește) ale sufletului omenesc, virtualitățile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identității sale. Cu alte cuvinte, suntem mereu însoțiți de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătățit. Și suntem – sau în orice caz ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul aurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare este, îngerul așează un cum ar trebui să fie. El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieții noastre, așa cum am face-o noi înșine dacă am fi în condiția lui.” (Despre îngeri - Andrei Pleșu). Poeta prinde „în tivul hainei unui vers” aducerile aminte când totul era „miere” și „muguri” și „amfore fine-n primăvară pictau cerul infinit”… Astăzi „pașii gândurilor” rătăcesc orizontul și nu pot vedea decât cum „lacrima serii/ învață să moară/ în palmă”… (Altă... față a așteptării). Maturitatea expresiei artistice își pune amprenta asupra versurilor cu rezonanță impresionistă. Pășind desculță prin iarba plină de rouă, când soarele începe să se înalțe la orizont, aceasta poate asculta „acorduri line”... mărturii ale fuziunii cerului cu pământul: „Acorduri line/ pășesc desculțe,/ rănind mai departe cenușiul ulciorului.../ Copacul bătrân îmi era străjer/ de când eram de-o șchioapă,/ acum e doar o amintire pe care o port în buzunar,/ să-mi aline somnul.../ Gândul se frânge.../ Cu tine,/ împărțeam aceeași potecă/ nu atingeam șoapta,/ doar firul ierbii,/ îl înclinam alene,/ eram liberi în clipe de tăceri.../ Acesta era momentul care urca pe treptele sufletului/ pentru a-mi fi mai aproape,/ mi-era frică să-l ating,/ nu erau cioburi.../ Dragostea/ ar trebui sculptată sub pleoapă,/ pentru a nu fi oarbă...” ( Acorduri line). „Eram liberi în clipe de tăceri...” spune poeta cuprinsă de nostalgia anotimpului neviciat de tumultul cotidian, de „orgoliul” luciferic al omenirii – omenire condamnată să-și poarte crucea grea a „păcatului originar”. Scrierea este concentrată în metafore fecunde cu profunzimi tulburătoare. Experiențele trăite sunt fructificate în versuri ce ating o treaptă înaltă de puritate și rafinament. Cuvintele – prinse într-un „joc” al imaginarului și fanteziei – se metamorfozează, curgând radioase în „fagurii” complexității semnificațiilor. Dorința poetei de a se elibera de „ulciorul de lut” care se fisurează, se degradează cu fiecare zi ce trece… este acerbă! Doar îngerii sunt eliberați de povara „formei” și a transformării. Cine n-ar tânji după o existență angelică… dincolo de eroziunile și cicatricele timpului? Profunzimea revelatoare a adevărurilor lăuntrice îi deschide porți spre sferele abstracte, antrenând în ascensiunea sa, faliile rafinate ale conștiinței. Acaparată de taina Cuvântului, aduce în lumină forme noi și stilizate ale expresiei poetice. De subliniat faptul, că întreg volumul stă sub semnul căutărilor neobosite, șovăielilor, intensităților trăirilor, în care sângele „arde” asemenea unui rug al suferinței. Cu toate durerile care persistă pe retină… ai senzația că întreaga lume este concentrată într-o privire candidă și tainică. Încrezătoare în puterile imaginarului, eficace din punct de vedere semantic, poeta caută în invizibil cu aceeași ardoare cu care primele raze ale dimineții străpung abisul și umbra, provocând tainele universului… gata oricând să-i subjuge întreaga ființă. „Oricât am încerca să înțelegem suferința de orice natură, nu vom reuși, pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu depășește setea noastră nerăbdătoare de a găsi o explicație la tot ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru. Cum însă suferințele și necazurile sosesc vrând-nevrând în existențele noastre fragile, singura preocupare pe care trebuie să o avem este găsirea sensului acestora sau, cu alte cuvinte, modalitatea de a trăi pozitiv în mijlocul tuturor frământărilor și durerilor inerente. Chiar dacă existența noastră este marcată de anumite momente în care am spus „nu te iubesc” când trebuia să spun „vreau să te iubesc”, iubind și suferind cu Cristos, veți găsi un sens tuturor încercărilor, de orice natură” (Iubirea și suferința creștin-ortodoxă). „lumina intră greu/ dar atâta timp cât cumpăr iluzii/ pentru zile când nicio rază/ n-ajunge păsării prin ochi/ mă-nfrunzesc/...” (Pentru casa mea cumpăr iluzii). Poeta își hrănește clipele cu iluzii, trăirile-i extatice căpătând gravitate în fața întrebărilor inerente despre soarta omului în lume. Umbrele lăsate de lucruri și „pe fruntea schilodită de așteptare” sunt motiv de neliniște și meditație asupra efemerului. Conștiința se ascute până la „țipăt” disipat într-o curgere nisipoasă. Exemple ca: „atârnată de umbra ta”; „aceea clipă previzibilă care planează alături de vulturi...”; „și o las dezbrăcată în verdele fals,/ mimând veșnicia...”; „adăpostul amurgului/ se năruie”; „Viața/ se sfărâmă/ ziua/ părăsită/ de soare/ va lumina/ pasul meu/ etc. traduc starea poetei aflată de veghe la vărsarea râului în nebuloasa timpului. Spațiile pure, învăluite în lumină și slavă – sunt cele după care tânjește neîncetat – aceasta trăind cu credința “oarbă” că – odată trecută în „nefăcut” – în stadiul cel mai înalt posibil, adică de “înger”, nicio suferință și nici curgerea implacabilă a timpului nu vor mai putea să-și pună amprenta asupra Sinelui. „Răspund singurătății:/ – Ești singura jertfă în oglindă,/ cum ar fi/ să-ți smulgi pomii din rădăcină,/ să-ți sădești ecoul urmelor de la malul mării,/ să strigi:/ – Mă iubește lumina!/ Înainte să-i răspund inimii,/ îi așez sub picioare un preș alb/ – Inimă,/ Ai intrat de mii de ori pe porțile cerului,/ ai înghețat de mii de ori în aburul vierii,/ nu-ți lăsa visul/ să zboare necontrolat,/ pune-i cununa de frunze în timpul meu!/ Mă-nverzesc lângă tine…” (Răspunsuri). Găsim în aceste versuri „umbra” lui Holderlin, esențe complexe ale gândirii aflate în căutarea adevărului metafizic. Structura angelică este evidențiată chiar de titlul volumului „Îngerii urcă la cer”. „așterne în calea mea frunze,/chiar dacă sunt uscate,”... Natura este mediul ideal, fundalul suplu care contribuie la stările de reverie. În sânul naturii sufletul se află mai aproape de cer, de armonia universului – comunicarea cu Divinitatea având toate drumurile deschise. Vrăjită de culori și nuanțe abia perceptibile, poeta și-a încercat talentul și în pictură. De altfel, pictează icoane pe sticlă, făcând parte din anul 2003 și din Asociația Artiștilor Plastici Mureș, participând la numeroase expoziții de grup, festivaluri, cu icoane pictate pe sticlă. Scrierea răspunde exigențelor estetice, elanul creator găsind mijlocul de a depăși anumite tipare. Imaginarul poetei Maria Ileana Belean se caracterizează printr-o adevărată fascinație a ancestralului, prin năzuința și speranța de a regăsi “oazele” originale ale vieții spirituale. Reîntoarcerea spre sursele originale este adânc încrustată în fiecare gând: „m-aștepți răbdător/ cu tava plină/ mănânc pe săturate/ din margine de cer/ umbra unui înger/ sprijină ochii obosiți/...” (Și seara are haină) Absorbită de mirajul după „paradisul pierdut”, așterne pe hârtie cuvinte cu valențe de o rară frumusețe, cuvinte ce aduc în fața cititorului nostalgia poetei după timpul când „ulciorul de lut” nu pusese stăpânire pe spiritu-i „îngeresc”: „iubirea o înalț în ochi/ brațele le întind spre desăvârșire/ tu-mi iei tot cerul inimii/ în palmă virtuți de rouă cad/...” (Salsa – cerul inimii). Cuvintele își împlinesc chemarea, versurile țâșnind asemenea unor izvoare bogate în sugestii. Lirismul ia naștere din gânduri primordiale, curate, rafinate, metaforele oglindind lucrul migălos al poetei. Căutarea divinității implică frământare „ore albe”de așteptare, iluzii și frământări: „merg desculță până la colțul casei/ privind cu jind drumul care urcă șerpuind…” În fiecare gând, în fiecare vers se conturează nevoia acerbă de lumină și sublim: „nu mai simt greutatea amurgului/ lumina îmi pune aripi/ mă voi prelungi/ peste strigătul fluturilor/ ca într-o strălucire/ te recunosc!” (te recunosc!). Poeta apelează adesea la memorie, la trecutul plin de amintiri și oameni dragi (bunica...) „Sunt paranoică oare/ că pe bunica o așez mereu în vârful ei?/ Ce să fac dacă ea are cel mai mult alb!/ Deschid ochii larg să-i văd chipul,/ respiră...” (Vârful peniței), încercând astfel să nu lase loc „vidului existențial” să pună stăpânire pe clipa prezentă –„drumul ei mă va ademeni în somn / într-un jar nou născut/ luminii/ îi aștern la picioare un preș alb/ îi pun nume de fruct/ peste care așez suspinul/…” (Stai, stai lângă mine). Fantezia atinge culmi înalte de manifestare. Suspinul după iubirile ce și-au pierdut candoarea și frumusețea este silențios, abia auzit: „te văd parte din zori,/ stele-mi prinzi pe tâmple,/ tăceri atârni dincolo de râu,/ fără să întrebi/ dacă și mâine va ploua cu aceeași putere.../ Sărut/ adăpostul crinilor/ din fiecare ungher al jurămintelor,/ cu speranța/ că de azi/ voi intra în ploaia ta,/ să am de unde curge veșnic.” (Voi intra în ploaia ta!) Dincolo de „tăcerea toamnei”, de „cuvântul obosit” și de „timpul care trece/ pe lângă umbrele/ răsfoite-n/ firul de lumină/…” dincolo de tablourile în nuanțe gri, dincolo de orice ezitare, stă de veghe „visul”, acest minunat dar care te poartă într-o lume miraculoasă. În „vârful peniței flămânde” rămâne credința, că odată cu risipirea nopții, primii zori vor fi martorii renașterii ființei: „umbra nopții/ șuieră descătușată/ strânge/ ultimele zvâcniri/ pentru aduceri aminte/ sub mantia ei/ aerul alb/ prevestește/ încolțirea ierbii/…” (Vae soli). Coloana de sprijin a întregului volum este timpul, „ochiul” impasibil care nu tresare la suferința și dispariția omului. Senzațiile de rostogolire și destrămare întrețin și accentuează stările de teamă și tristețe. Melancolia pală nu duce spre prăpastia disperării. Lumina apără de puterea întunericului, de abisul nevăzutului. Poeta este conștientă că, fără o deschidere spre transcendent și o comunicare cu spațiul celest totul s-ar destrăma, s-ar pierde în haosul nemărginit. Sensibilitatea trăirilor și limbajul rafinat frapează prin paleta largă a disponibilităților sugestive: Tu și Eu „dezbracă-mă/ de gânduri/ cum toamna dezvelește/ ramul de ani/ vestind venirea serii// dezbracă-mă/ de oameni/ de chipurile lor/ văzute doar de tine/ mă ajuți/ să buchisesc/ frunza care cere ajutor// îmbracă-mă/ cu primele cuvinte june/ timid le așez pe frunză/ în plutirea-i de vals/ le duce-n patru zări/ numai/ Eu și Tu/ însetați/ la marginea lumii.” Estetismul suav este impregnat cu aerul tare al munților, cu parfumul dimineților de primăvară. Poeta își dorește o viață sacră, atemporală, nesupusă schimbărilor. Volumul de poezie „Îngerii urcă la cer”, semnat de poeta Maria Ileana Belean, în care „privirea se strecoară/ printre contururi”... stă sub semnul plenitudinii și purității – cu rezonanțe profunde în conștiința cititorului… Valentina BECART Mai 2012 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate