De când am citit “Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, eu care eram oarecum întors la Hristos (cel puțin așa credeam), m-am mai întors o dată, adică într-un fel am ajuns cu spatele la El.
După cum aveam să citesc și să înțeleg din carte, majoritatea celor care s-au sfințit în pușcăriile comuniste aveau (sau au dobândit) rugăciunea Lui Iisus. Am rămas însă cu impresia că nu merită rugaciunea Lui Iisus un asemenea efort, de aceea m-am resemnat. Și cred că numai un demers de calibrul celor care au rezistat în închisori poate duce la rezultat.
Mi-e frică că dacă aș cere Lui Dumnezeu rugăciunea inimii, m-ar lua în seamă și chiar aș intra într-o suferintă de genul acelora, adică extremă. De când cu lectura asta, nu-mi mai imaginez un rugător al inimii fară dimensiunea aproape uriașă a chinurilor.
Cu toate că scrie la un moment dat in Biblie “ fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt”, si “Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor și toate se vor adăuga vouă” apoi reproșul apostolului Pavel ”încă nu v-ați împotrivit până la sânge păcatului”, cu toate că eu cred că mă caracterizează, oarecum, parabola în care unul dintre fii L-a negat verbal pe Dumnezeu, ca apoi sa-L asculte faptic, totuși tot nu pot merge mai departe.
Poate exista tristețe la un asemenea nivel de rugăciune? Eu cred ca da… Mai ales că Ioan Ianolide (despre care se știe cu certitudine că a dobândit rugăciunea inimii) a fost chinuit în pușcariile comuniste la un grad cu mult peste imaginația lui.
Îl iubesc mult mai mult pe acesta decât pe Valeriu Gafencu, deoarece mi se pare mult mai uman, mai aproape de o medie a normalității, și implicit de mine.
Avea două neîmpliniri care l-au măcinat până în profunzimile sufletului: neputința de a fi asemeni prietenului său Valeriu Gafencu (împăcat, liniștit, fericit, mulțumit în Hristos). Și a doua: incomensurabilul chin de a nu fi mers până la capăt cu logodnica lui (de care se despărțise cănd a intrat în pușcărie). Totuși, amândouă aceste neajunsuri n-au depins de el, au fost date de Sus. De aceea și suferința a fost, cât de cât, suportabilă. Dar doar atât.
Eu cred că sufletul lui Ianolide a ramas în Lagalda (la logodnica lui, care s-a măritat cu un an înainte ca el să iasă din pușcărie. Ianolide s-a chinuit acolo vreo douăzeci de ani) și va rămâne pe veci acolo, rugăciunea Lui Iisus fiind pentru nivelul lui duhovnicesc, poate doar o chestiune de rezistență, oarecum secundă și de acompaniament.