Schițez un început de zâmbet. E ca un mugure din pomul cu trunchiul meu, frunzele și fructul tău. Este unul al iubirii, cuprins în verticala unui mers, lin și apăsat, durat în cuvinte adevărate, iar prețul va fi nebunia înlănțuirii trupurilor noastre. Într-o zi vom alerga unul către altul, nimic și nimeni nu va putea opri înaintarea noastră, brațele își vor dori o inseparabilă descătușate. Iar noi, tu și eu prin dragoste, vom înțelege cât de mult am pierdut împiedicându-ne în colț de virgulă, în punct șters de linia continuă, a unei adevărate trăiri. Cuprins și necuprins, uitare și iertare, curând îți voi săruta gândul, acum în acest moment, întind mâna și dau de alte căutări ale mâinii tale. Ești departe, atât de departe de ei, încât nimeni nu știe că ești aici. Ei nu te pot vedea pentru că aleargă după mai multe gânduri și undeva drumurile se despart în frunze ce se usucă. Puterea ei, a dragostei, obosește și răgazul odihnei nu mai poate avea culoarea verde. Ușor și încet, aripa se vindecă, undeva lângă o alta ce se ridică lin, tandru și neuitând să prețuiască cea ce are dăruit, doar o singură dată.
În curgerea lină către tine draga mea, ating fiecare cuvânt ce mă alintă și dincolo de el te regăsesc în cămașa de noapte a viețuirii. Frumoasă, tandră și uit că exist, evident, și tristețea adusă de alții într-un rucsac, o las în adâncul neștiut. Curg. Clipe de lumină, culori și desene cuminți, distanțe acoperite de dragoste, ochi larg deschiși. Ochii îmi arată o linie imaginată de tine și înțeleg că este bine să am grijă de ea. Să o conduc acolo unde-i este menirea, undeva la loc de cinste, cu destinație cunoscută, cu brațele pline de flori, cu busola timpului în direcția iubirii. Cum aș mai putea să nu ud cu dragoste, floarea sufletului meu? Ar putea fi o floare de colț, apărată de înălțimea muntelui, ar putea fi floarea de cactus, atât de frumoasă, apărată de țepi, ar putea fi floarea de nu mă uita, ar putea fi... floarea mea. Știu. Trebuie să aștept. Asta fac, te aștept floare de nufăr, plutesc ca și tine cuminte și răbdător, îmi potolesc dorința scriindu-ți o altă poveste, o aceeași trăire, într-un timp în care dorințele ard și luminează zi și noapte...
O zi plină de bucuria de a vedea în oglindă zborul căruia nu vreau să mă împotrivesc, din contră, am aripa vindecată și sunt pregătit de înalt. Și totuși, nu reușesc să descopăr diferența dintre mine și o pasăre care zboară din ce în ce mai sus, iar în clipa atingerii înălțimii maxime devine indiferentă, plictisită, ca o toamnă. Cad frunzele și din înaltul acceptării îmi pun în gând dorințe. Curioase, adierile vântului își adună în înțelepciune rodul minții. Deseori ne întrebăm care este cea mai importantă realizare a noastră, a bărbaților? Bani, mașini, femei, lume, nelume, pocker, șah... mat. Atât de puțin ne trebuie să fim fericiți și atunci când întâlnim pe cea care ne-ar putea dărui visul, devenim altfel de oameni. Nu am putut sa-mi răspund niciodată la această întrebare. De ce o prietenie este mai frumoasă decât o căsătorie? Devenim oare „proprietatea" celuilalt? Așez în bagajul pentru mâine ziua de azi. Unde a fost? Aici în sufletul meu. Ca o diferență dintre zbor și înălțime, fiind cea mai importantă aripă a existenței. Unde sunt? Acolo în sufletul tău. Ca o asemănare între cele două aripi ale zborului din noaptea pictată pe o pânză de suflet...
Un șevalet, o imagine a gândului ce poposește în poala unei mângâieri. Acolo ești tu cu buzele destinate unui sărut pătimaș, aici sunt eu, dorința îmbrățișărilor „devastatoare" din țărmul pregătit să iubească așa cum nu a făcut-o niciodată. O vreme a unor acorduri ancestrale ce se suprapune peste coapsa curioasă la ce va urma. E timpul mersului pe conturul unei adevărate povești de dragoste. Din când în când se poate urca pe val și de acolo să înțelegi atâtea și atâtea sensuri ale existenței. Probabil există și un risc. Dar? Iar? Destinul se joacă adeseori cu noi, un joc ca la ruleta rusească, o posibilă sentință dureroasă, dar, în același timp, poate fi partea câștigătoare a mersului, asta pentru că ai drumul. Poposesc în tăcerea acestui sfârșit de săptămână și mulțumesc bunului Dumnezeu pentru că mă lasă să scriu. Și scriu pe propria-mi coală, lină, velină, albă...