Poeme de demult


***

Note pe portativ – Prolog


Trecut-au anii mei, dar notele au rămas aceleași; ele se întrepătrund, căzând, precum frunzele de tei, în urma pașilor mei...
Încă un pas mai fac; țin ochii închiși; nu vreau să văd…
O vorbă spun, în șoaptă, apoi… tac; în mijlocul naturii, mă aflu, acum, unde poposeam cândva, să îmi odihnesc sufletul meu chinuit… sunt acolo, în grădina mea, ținând în mâini… lira… Apoi, ușor, pișc întristat câte o coardă, pe rând și… altă notă, survine, una după alta, căzând…
Mă regăsesc deodată, tânăr , apoi, mă trezesc prunc, zâmbind... Desemnez primele trei coarde ca fiind ale primăverii și de îndată înverzitu-s-a totul, în jurul meu; o dată cu primele note descrise, înfloriseră copacii și parcă privesc acum, încântat, printre ramurile lor, răsăritul…
Gândul, pleacă, ușor, depărtându-se de astă lume, înspre Dumnezeu… Apoi, încă trei coarde ating și soarele verii îmi încinge fruntea, liniștindu-mi mintea; îmi revizuiesc conștiința, mustrându-mi păcatele, ca să merg mai departe și încă un pas… încă unul, a mai rămas… Soarele mă atinge cu razele sale, blând … iar eu, smerit, îmi plec ochii.
Mă așez, în genunchi, pe pământ și înca un gest, iar degetele ating, ușor, alte trei coarde , când apare toamna, rămânându-mi doar un dor, aprins, chiar în mijlocul pieptului, iar ochii-mi caută ageri, spre 'naltul cerului și… privesc norii.. . Frunzele, în jurul meu cad, împresurându-mă, iar vântul toamnei, în șoapte, alintându-mă… Îmi amintesc de multe lucruri pe care încă le iubesc, inspir adânc aerul, îmbătător… Simt și eu, în sfârșit, că trăiesc...
Același gest mecanic și alte trei coarde descriu cu iuțeală, note… Apare iarna, iar fulgii, cad… Din ochiul meu drept curge o lacrimă, dar ea… îngheață, așteptând primăvara…
Soarele, amuțise deja și... într-o clipă, era noapte… Pe cer, în mijloc, norii ascundeau, din când în când, luna… Eram acolo, privind către stele, iar ele, rând pe rând, cădeau, o dată cu notele mele... Erau înșirate pe portativul sufletului...


©Th3Mirr0r