Câmpii verticale? Artistul spune că da. Artiștilor le este permis să imagineze, întrucât lucrează cu simboluri. Încercând să dezleg metafora, mai trăgând de limbă autorul, mai trăgând cu urechea la prezentarea făcută de Prof. Univ. Dr. Doina Ișfănoni, am aflat că titlul, aparent paradoxal, este tributar dorinței dintotdeauna a omului de accedere spre înalt, tendinței către verticalitate. Intersectând planul orizontal al câmpiei, unde s-a născut Pictorul Valeriu Stoica (Movila, județul Ialomița), cu cel vertical al câmpiilor sale, se obține simbolul Crucii, atât de prezent și în pictura sa, artistul nefiind numai un simplu pictor, ci și pictor de biserici (ceea ce mi se pare o încununare a artei plastice).
Îl știam numai ca scriitor, din paginile revistei „Helis”, neștiind, la vremea respectivă, ce pierdeam necunoscându-i pictura. L-am întâlnit în 2012, la „Casa Tudorii”, unde mi-a fost prezentat de poetul Gheorghe Dobre. Am avut plăcuta surpriză să întâlnesc un om de o rară modestie (în sensul cel mai frumos al cuvântului), de o blândețe care i se citește pe chip. Astfel, m-a bucurat foarte mult invitația domniei sale la vernisajul ce a avut loc în data de 15 ianuarie 2013 (de Ziua Națională și a Poetului Mihai Eminescu), la Muzeul Municipiului București. Clădirea impresionantă, construită în stil neogotic, între anii 1833-1835, mai este cunoscută sub numele de Palatul Suțu, fiind inițial proprietatea familiei domnitoare omonime, având ulterior diferite întrebuințări (sediu de primărie, de bancă, de CEC, etc.), iar în prezent găzduiește Muzeul Bucureștiului.
Despre pictura lui Valeriu Stoica nu am competența să vorbesc. Voi spune doar că m-a impresionat în mod deosebit, că, în fața lucrărilor sale, am simțit o emoție aparte, o mângâiere sufletească venind dinspre jocul de lumini și chiar dintr-o anume căldură ce iradiază din imagini și culori.
Interesant la acest eveniment a fost faptul că și-au dat mâna, în mod fericit, două arte: pictura și literatura (mai exact, poezia). Domnul Valeriu Stoica a dorit să aibă alături prieteni din „Zodia Helis” (așa cum ne-a prezentat și pe afișul evenimentului). Astfel, au susținut un recital de versuri din creație proprie poeții: Costel Bunoaica, Florin Ciocea, Florentina Loredana Dalian, Gheorghe Dobre, Dan Elias, Nicolae Teoharie și Daniela Micu, cea care a fost și moderatoarea evenimentului. O frumoasă prezentare ne-a făcut istoricul Marian Ștefan, bucureștean prin adopție, însă tot ialomițean de-al nostru, unchiul deja celebrului violonist Valentin Albeșteanu. Pe mine m-a numit „sarea și piperul Helis-ului”. Îi mulțumesc pentru indulgență. Eu aș fi zis „mătrăguna Helisului”.
„Prielnică este lumina mărețului astru pentru întinsa câmpie și pentru artiștii născuți și trăitori în ea. Plini de lumină în priviri au venit acești crainici ai artei ialomițene la Palatul Suțu, la București adică. Toți se bucură de notorietate în lumea culturală, așa că publicul, poftit să vadă și să asculte, a fost numeros.” Acestea sunt cuvintele jurnalistului Adrian Bucurescu, tot bucureștean-ialomițean (s-a mutat Ialomița la București!), pe care le nota a doua zi după vernisaj în publicația TheEpochTimes (http://epochtimes-romania.com/news/artisti-din-zodia-helis---180741). Schimbând câteva vorbe la momentul neoficial al evenimentului, după ce am fost prezentați unul altuia, ne-am descoperit de-a dreptul vecini de... copilărie. Eu munteancă-buzoiancă, el sărățean. Ce mică-i lumea! A trebuit să ne cunoaștem la Palatul Suțu. Adrian mi-a povestit cum se apelau reciproc, pe vremea deja îndepărtată a copilăriei sale, cei din Munteni-Buzău cu cei din Sărățeni. Îmi place când întâlnesc oameni care-și poartă satul în suflet prin cele palate, neabandonându-l la garderobă.
Bucuria noastră a fost amplificată de revederea și altor cunoscuți și prieteni (profesorul și criticul Aureliu Goci, prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, scriitorii Florentin Popescu, Marin Constantin, George Theodor Popescu, Nicolae Georgescu și Florin Grigoriu, pictorul Tudor Meiloiu), astfel că ne-am simțit aproape ca acasă, în „moțul” Bucureștiului, la Kilometrul 0. Am făcut și cunoștințe noi, printre care aș aminti de o doamna cu totul deosebită și încântătoare. Este vorba de doamna Uca Marinescu, cea mai cunoscuta femeie-explorator din Romania, prima româncă ce a ajuns în Antarctica, a traversat Africa, a mers de sase ori in Tibet, s-a catarat pe Mont Blanc si pe alte vârfuri, a escaladat ghețari. Văzând-o și ascultând-o, mi-aș fi imaginat-o mai degrabă vreo descendentă a familiei Suțu, va să zică o prințesă, ingenuă, fragilă, spre care îți e teamă și să sufli. Nicidecum o atletă în toată regula. Felicitări, doamna Uca! Și promit că, de mâine, o să merg și eu pe jos până la... alimentara.
Nu voi încheia fără a aduce un omagiu publicului, educat, civilizat, atent, răbdător. Când merg la astfel de evenimente, parcă sunt în altă Românie. În România normală, nu aceea care se vede la televizor. A propos: nu știu dacă evenimentul a fost mediatizat (sanchi! De artă ne arde nouă? E mai important să știm ce struți, găini, curcani și alte orătănii se mai poartă ca animale de companie de către persoane – pardon! vedete - duse cu... nu, nu cu vaca, mai nou se zice „cu animalul de companie”, par example cu găina), dar o televiziune cel puțin a fost prezentă (vocile – nu ale mele! - spuneau că era chiar TVR, dar cum eu sunt alergică la televiziuni și televizor, n-am remarcat). Poate sunt nedreaptă, și nu vreau să fiu. Dacă vede cineva emisiunea, să mă tragă de mânecă. Din ea va țâșni atunci (din mânecă, așadar)... purecele de companie. Da, purece îmi voi lua. Prezintă multiple avantaje, pe lângă cel de a-ți asigura notorietatea: e ușor de transportat, nu se vede, nu cere de mâncare și, dacă mă supără cineva, îl dau pe el. Atunci, cu siguranță mă veți vedea la Tv, la oră de audiență maximă. Până atunci, sper să mă mai vedeți prin revistă (să mă citiți, că de văzut n-aveți cum, Dobre zice că sunt urâtă și nu merit poză). Și sper să ne mai vedem la cât mai multe evenimente culturale, de înaltă ținută, cum a fost și cel al vernisajului expoziției „Câmpiile Verticale” a Pictorului Valeriu Stoica, unde au fost invitate să expună și mai tinerele sale colege: Melania Florescu, Manuela Petre și Ana-Maria Vasilescu.
Aș mai fi avut multe de vorbit, multe de întrebat. Pe domnul Valeriu, de exemplu, l-aș fi întrebat cum își pregătește lemnul pentru icoane, la ce se gândește când e cățărat pe schelă (îmi și imaginam răspunsul: „cum să fac să nu cad”), pe doamna Uca ce simte când se află acolo sus, foarte sus... Dar timpul, acest nevăzut alergător la proba de viteză, m-a împiedicat. Mai trebuia să ajungem și acasă (prin ceața prin care abia am răzbit), să ne odihnim, să ne trezim devreme și să mergem la datoriile noastre.
Dacă v-am făcut curioși, vă spun un secret: Valeriu Stoica va expune în curând la Slobozia. După aceea pleacă puțin în Canada, unde și-a trimis deja tablourile. Þineți aproape! Până atunci, dacă nu puteți merge la Muzeul Municipiului București, unde expoziția rămâne deschisă până în 30 ianuarie a.c., cu program de vizitare între 10-18, intrați măcar pe site-ul domniei sale: valeriustoica.ro
Felicitări, domnule Stoica, mulțumim stimate artist și prieten pentru găzduirea poeților din zodia Helis și vă așteptăm curând, în câmpia noastră enervant de orizontală, cu ale dumneavoastră minunate câmpii verticale. Vom suprapune cele două planuri și vom obține Crucea. Crucea artistului, care i s-a dat odată cu talentul, pe care o cară cu drag, uneori cu greutate, dar pe care n-o mai poate lepăda, chiar dacă ar dori...