Nu e drept!!! Nu e corect!!! Mi-ai promis!!! De ce a trebuit să mă dezamăgești și tu? De ce chiar tu? Dragostea mea, fericirea mea, sufletul meu, viața mea…unde ești? De ce ești la fel? De ce ai pângărit dragostea noastră? De ce ai ucis cu atâta brutalitate copilul din mine? De ce mi-ai distrus toate visele? De ce nu m-ai lăsat să trăiesc fără să simt? De ce e totul atât de trist? De ce nu merge nimic așa cum trebuie? De ce Universul meu e negru și lipsit de sens? De ce mă simt atacată la fiecare pas de monștri inspăimântători? De ce “a fost să fie așa”? De ce nu-mi pare nimic bun? De ce nu mai visez? De ce nu mai cred in nimeni și in nimic? Nu trebuia să fie așa! E numai vina ta! Mi-aș dori atât de mult să pot să te urăsc… mi-aș dori atât de mult să dispar… Să nu te fi întâlnit... Să nu te fi iubit... Ce-ai avut cu mine? Cu ce ți-am greșit eu ție? Cu ce i-am greșit eu Lui? Cu prea mult? Cu prea puțin?...
Îmi vreau copilăria înapoi, îmi vreau visele, mă vreau pe mine! De ce tu?... Și de ce eu? Și de ce dracu` a existat un “noi”? Nu trebuia să existe “noi”… știam amândoi... Și atunci... de ce? Pentru că ne iubeam? Pe naiba! Asta e dragoste? Crezi că acum mi-e bine fără tine? Nu! Nu mi-e bine! Mi-e rău! Mi-e tare rău... Și nu există leac... Și mi-e frică să nu mor de dor sau de tristețe... Și mi-e frică să fac măcar un pas înainte fără tine... Și mi-e frică să uit pentru că știu că n-am să mai găsesc ceva la fel de frumos! Și știu că lângă tine mi-ar fi fost mai rău... dar aș fi murit de dragoste… aș fi murit fericită... Puteai să-mi rămâi aproape într-un fel sau altul, puteai măcar să te prefaci că ești acolo, că ești al meu… Dar nu! Ai preferat să mă ucizi încet, încet… Să-mi iei aripile și să-mi închizi sufletul într-o sticlă aruncată într-o mlaștină… Nu te-ai gândit că sunt copil? Nu te-ai gândit că sufletul meu trebuia păstrat pentru altcineva? Nu te-ai gândit că merit mult mai mult?Ba te-ai gândit... și mi-ai și spus...
Dar nu vroiam mă altceva... Eu te vroiam pe tine! Dar uite că nu ești aici... și eu sunt rece și pustie... și sunt secată de iubire și de tot ce-a fost bun... și refuz să trăiesc... pentru că totul e atât de rău... Mă doare! Mă doare tare rău! Parcă inima nu-mi mai bate și parcă suflet nu mai am…
N-o să te mai caut! O să… nu știu ce-o să fac… Mi-e dor! Mi-e tare dor!...
Să te gândești la mine de fiecare dată când o să vezi marea...de fiecare dată când vei fi pe vârful unui munte, de fiecare dată când te va mângâia vântul sau Soarele, de fiecare dată când vei privi stelele și Luna… de fiecare dată când o să citești o poveste, când o să vezi un cal alb sau un suflet rătăcit... când o să fi trist sau fericit, când o să simți că ai vrea să fiu acolo… când o să plouă și când o să ningă, să te gândești că nu e ploaie, ci plâng eu, nu ninge, ci mi-au înghețat lacrimile din cauza sufletului…
Să nu mă uiți, atât te rog, căci o să fiu in mare, pe vârful muntelui, în vântul ce te va mângâia ușor și-n razele de soare și-n fiecare poveste și-o să fiu mereu un suflet liber, dar rătăcit…și o să fiu mereu a ta… Să nu mă uiți, atât te rog...