Cu bucuria iubitorului de poezie eminesciană, în numărul trecut al „Săgetătorului”, am citit un interesant eseu despre cel care poartă drapelul culturii românești în plan european și universal. În fiecare an, la ceasul aniversar ori comemorativ al poetului, publicația de suflet a cititorilor argeșeni găzduiește gândurile unor confrați de litere despre neuitatul voievod al poeziei românești, de data aceasta purtând semnătura jurnalistului Gabriel Dragnea.
Este vorba despre eseul „Marea Carte a Destinelor sau nașterea lui Mihai Eminescu”, conținând frazări poematice de basm și frumuseți stilistice originale, autorul reușind să-și confirme harul literar manifestat și-n alte creații literare.
În data de 14 martie a.c., și-a lansat volumul „27 Dialoguri – construcții incomplete”( Ed. „Tiparg”, 2o13), în Sala de conferințe a Bibliotecii județene Argeș. A ales orașul lalelelor atras de plaiurile argeșene, după tată fiind argeșean din satul Broșteni, iar după mamă, adjudean. Acum, citindu-i eseul, am înțeles că mai tânărul meu prieten a început o nouă colaborare publicistică, în paginile „Săgetătorului”, câștigând credibilitatea domnului director Mihai Golescu, fără a-l cunoaște pe autor.
Există truditori ai artei literare, încă neindetificați, a căror flacără arde cu intensitate maximă pe tărâm cultural și spiritual, care pot asigura viitorul
literaturii române, dar promovarea lor, într-o vreme când interesul general e ignorat, urcarea acestora pe o scară a valorilor e mai dificilă.
Altfel era la vremea când a debutat Eminescu în revista „Familia”, cu poezia „De-aș avea...”, (1866), apreciată de către directorul revistei orădene „pentru armonia versurilor și figurile-i plastice”, cum avea să mărturisească într-un „Omagiu adus lui Eminescu”, în 1909 : ” Mi-aduc și acum aminte cum într-o dimineață de februarie primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr de 16 ani îmi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihai Eminovici... Considerând starea noastră literară de atunci și îndeosebi etatea tânără a autorului, mă surprinseră și deschisei cu plăcere coloanele mele acestui nou talent și poet cu viitor.
În entuziasmul meu, grăbii să prezint în numărul cel mai de aproape publicului cetitor pe Eminescu, cu următoarea notă redacțională: „Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut...”
Atât de plăcut „l-a surprins” pe generosul director, încât acesta i-a fixat poetului debutant numele de EMINESCU. Poetul a acceptat, și așa a rămas în inimile tuturor românilor, pentru totdeauna.
Frumoasă și interesantă istorie literară avem, păcat însă că amprentele trecutului dispar sub voalul uitării.
Interesant și cunoscut e debutul lui Eminescu, apoi colaborarea și la revista „Convorbiri literare”. Aflăm detalii din amintirile redactorului de atunci al publicației Junimiste, Iacob Negruzzi, retranscrise de ilustrul critic G. Călinescu, în celebra-i monografie „Viața lui Mihai Eminescu” (E.P.L. – 1966, pag. 149) :
„Aruncând ochii din întâmplare asupra mesei mele de lucru, văzui o scrisoare nedeshisă, pe care nu o băgasem în seamă. Era adresată redactorului „Convorbirilor literare” și scrisă cu litere mici și fine ca de o mână de femeie...
Deschizând plicul, găsii o scrisoare, împreună cu o poezie intitulată „Venere și Madonă”, amândouă iscălite M. Eminescu... Deprins cu pacheturi întregi de versuri și proză ce-mi veneau zilnic, mă pusei să citesc cu indiferență poezia „Venere și Madonă”, dar de la a treia strofă care începea cu versurile:
„Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Suflet îmbătat de raze și d-eterne primăveri...”
interesul mi se deșteptă și merse crescând până la sfârșit. Foarte impresionat am citit poezia de mai multe ori în șir, iar a doua zi des-de-dimineață m-am dus la Maiorescu cu manuscrisul în mână...
-- În sfârșit, am dat de un poet, i-am strigat intrând în odaie și arătându-i hârtia.
-- Ai primit ceva bun ? întrebă Maiorescu. Să vedem!
El luă poezia și o ceti, apoi o ceti și a doua oară și zise:
-- Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat. Cine este acest Eminescu ?
-- Nu știu, poezia e trimisă din Viena.
-- Foarte interesant, zise încă o dată Maiorescu. Lasă manuscriptul la mine.
Peste câteva zile, fiind adunarea „Junimii” și Maiorescu cetindu-ne versurile, toți, și mai ales Pogor, au fost încântați de acest poet necunoscut”. („Amintiri din Junimea”, 1921).
Poezia a apărut pe 15 aprilie 187o, în „Convorbiri literare”, Eminescu devenind un statornic colaborator al vestitei publicații. Tot sub îngrijirea mentorului Junimist avea să-i fie editat primul volum de „P o e s i i” (1883), declarându-l postum „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.
Însuși Alecsandri era încântat de strălucirea și profunzimea versurilor eminesciene, nefiindu-i teamă că-și va pierde coroana de „rege-al poeziei”:
„E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte s-ajungă cât de sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
(„Unor critici”, 1888)
În consecință, cred că începuturile literare ale tuturor scriitorilor - poeți, prozatori sau dramaturgi - sunt legate de aprecierile critice ale unor erudiți cărturari, care au dat undă verde creațiilor lor, recunoscându-le talentul.
Sub aceste auspicii a debutat și jurnalistul- poet Gabriel Dragnea la „Săgetătorul”, eveniment ce va fi consemnat în vreo filă a istoriei literare, peste ani și ani... Vom trăi și vom vedea!

Gheorghe Mohor - Revista „Săgetătorul” (Pitești), 4 iunie 2013