Mă-ntorc spre casă. De-a lungul plajei doar eu și pescărușii, singurii în mișcare. Și valurile. Nori nu. Curenți calzi, venind dinspre larg, îmi usucă tricoul. Ochii mi-i simt însă arși.
Tăcerea pare un nod pus în gâtul zilei. Sufocantă dimineață de vară, într-un loc rămas în timp, țipătoare flori de leandru, obositoare culori de umbrele încă ridicate, frunze uscate timpuriu năpădind străzi încă goale și eu. Eu înaintând ca-ntr-o apă adâncă.
Fumul lemnului ars într-o oarecare împrejurare a făcut diferența.
Și dacă cineva, în dreapta mea, m-ar întreba de ce mă-ncrunt, i-aș răspunde ca la școală.
- Mie fumul de lemn ars nu-mi place. Dar dacă ar fi să-mi amintesc, m-aș gîndi la bucătăria de vară concepută de mama, la oalele atârnate pe mărimi în minusculul spațiu. M-aș gîndi la lustrul lemnului pe care se taie ceapa, la făcălețul cu care se întind turtele pentru tăieței. Fumul de sobă este echivalentul unei oale de ciorbă, fierbând pe plită și-a măruntaielor de pasăre pe care le caut pe furiș, să nu fiu prinsă răscolind mîncarea. Apoi sunt pașii mamei vibrînd în apropiere, e masa de sub nuc, e tata tolănit la umbră, e un avion și-n înalt, explodând colorată, imaginația mea. E lătratul câinelui și târcoleala pisicilor pe sub masa unde cuvântul "noi" era atît de banal.
Mama, privindu-mă,ar gusta ciorba...
O moleșeală caldă îmi colindă stomacul. Îmi întorc ochii către larg și-mi spun, vezi ce faci? Destule lamentări. Mereu te legi de toate nimicurile! Cum scapi o clipă de sub control, cum scrii ficțiuni.
Cînd vei ajunge în piață, turiștii copleșiți de zăpușeala nopții vor fi déjà treji. Taraba de la aprozar va fi luată cu asalt, la fel și măcelăria și micul supermarket, chioșcurile de pâine și papetăria, tutungeria și barurile se vor umple de voci. Soarele va fi încă blând când, așezată pe o bancă, vei aprinde țigara. Și acest rest de frustrare se va risipi, știi bine, atunci când vânzătorul de accesorii pentru pescuit așezându-se pe scaunul din fața magazinului, va privi cu ochii tăi spre mare, apoi va face să vibreze în aerul unei zile banale sunetul împăciuitor al unui saxofon. În acel moment, zîmbind vei fi de acord că sunt bune toate așa cum sunt și-ți vor plăcea.
Și toate vor căpăta, la fel ca-ntotdeauna, un sens.