România rurală are propriul ei ciclu biologic. Satele încep să foșnească abia când înfloresc zarzării. Dacă Paștele cade în Aprilie, nu se vor împărți cireșe, ci doar cozonac cu nucă, vin și cocoș fiert în două ape și dres cu suc de roșii și cu usturoi. Și câte o mână de colivă, făcută cu esențe de rom,. aduse de ginere, de la supermarketul de la oraș. La Paște, însă, mor cocoșii bătrâni. Sau găinile sterpe. Căci există și un ciclu al lor. Tot atunci, pe la garduri, se ivește și ștevia. E de un verde ireal, ca un șarpe nou, taman bună de dat în clocot și de strivit cu lingura, în tigaie. Și prăjită apoi într-un strop de ulei și cu doi căței de usturoi. Țăranii, însă, se bucură: cică își primenesc sângele. Vor fi, astfel, sănătoși tot anul, iar ei prind putere cât să se ducă la vie, undeva la marginea satului. E o bucurie frenetică. În sfârșit, se simt utili. Bărbați și femei deopotrivă, înarmați cu sape și foarfeci mari, cu care "ăia bătrânii" au tăiat tabla de pe casă, imediat după colectivizare, bântuie zorii și strada mare. Iar tăiatul viei este și el un adevărat meșteșug. Coardele care vor face struguri sunt cele de 1 an crescute pe cele de cu un alt an în urmă. Iar ei le știu: după grosime, după cum se îndoaie. Cele bătrâne, cele care sunt tăiate, nu vor ajunge la marginea șanțului. Sunt strânse în grămăjoare și legate cu sârmă de baloți. Și sunt luate acasă și păstrate după porumbar sau după privată. Mai târziu, când se coc corcodușele, vor fi băgate sub cazanul de țuică, să ardă molcom, cu flăcări albastre. Iar țuica, la prima mână, e leac deopotrivă, dar și apă de gură, de folosit dimineața. Căci pasta de dinți e un lux. Și e și fudulie.

Cu pasta de dinți se dau fetele mari, care merg la școlile de la oraș. Acolo, învață despre exponentul natural dintr-o funcție, dar și să fumeze țigări subțiri. Slim. Și fetele, și băieții descoperă internetul. Băieții își fac cont pe Counter Strike, iar fetele pe HI5, asta după ce se pozează în oglinda de la dușurile internatului. Sau de la gazdele pensionare, care locuiesc cu o droaie de pisici, la etajul al 3-lea, în apartamente decomandate. După un timp, băieții vor ajunge să lucreze. În șaormerii. La vulcanizare. Vor pune geamuri de PVC. Vor monta mobilă de PAL. Fetele, însă, vor descoperi bikinii, așa că se vor angaja la vreun patron libidinos, care are prăvălie de țoale, la strada mare. Vor lucra cu jumătate de normă, că și ăla trebuie să nu plătească taxe și impozite prea mari. Că altfel dă faliment. Și nu-i mai rămân suficienți bani să-și întrețină și amanta. Mai târziu, dacă au noroc, fetele se vor califica la locul de muncă, asta după ce se mărită. Vor ajunge cusătorese, la fabricile de la marginea mahalalelor. Până-n 25 de ani, vor aduna deja două concedii prenatale. Și vor fi la casele lor, cu soți iubitori crescuți în satul vecin și care au ajuns instalatori și băutori de bere la halbă, la oraș.

Legătura țăranului cu via e greu de înțeles. Degeaba-i explici că nu va crește mai mare decât un genunchi de om. Degeaba îi spui că butașii nu sunt de soi. Degeaba îi spui că de pe mâna aia de pământ nu va aduna struguri decât cât încap în trei saci de rafie. El o știe pe-a lui: via aia e pusă de bunicul. E legătura lui cu tatăl tatălui. E o moștenire care nu are neapărat valoare sentimentală, cât una aproape mistică. Vinul se dă la morți. Se dă la vii și-i ajută să fie veseli. Terciul ăla care, mai târziu, va fierbe în butoaie de plastic, de 10 vedre, e cel care-l va ajuta să fie fericit, să fie împăcat cu sine. Vinul ăla îi va da o stare de euforie permanentă. De la Sfântul Dumitru și până la Sfântul Ion. Adică exact în perioada când se fac copiii. Căci țăranul mișună la strada mare până după ce taie cocenii, după care se retrage lângă godin, pe care se află în permanență o cană cu vin. Cât să fie cald. De bine ce-i e, își mai dezbracă femeia și face să sară arcurile de la dormeză. Femeile vor naște prunci abia la anul, dincolo de Sfântă Mărie mare. Crește el, crește... Se va face mare mâncând ciorbă de aguridă, pâine de mălai și cartofi fierți și frecați cu ceapă. Ceapa, însă, crește printre butașii de vie, căci e păcat de la Dumnezeu să se risipească mâna aia de pământ moștenită de la bunicul.

După Paște, dacă acesta cade în Mai, cum se termină ouăle vopsite cu frunză de nuc, se saltă dovleceii, dar și fasolea-verde, crescută pe garduri. Se schimbă meniul. Dovleceii au și ei același mod de preparare: prăjiți, fie cu seul de la porcul de anul trecut, fie cu o picătură de ulei. Și peste ei se toacă, la fel, doi căței de usturoi. Fasolea-verde se fierbe și ea, după ce e curățată de ațe. După care, iată ce gastronomie simplă, se prăjește cu doi căței de usturoi. E timpul, însă, când se dă prima prașilă, la porumb. Căci și porumbul e extrem de important. Va fi mâncat de oameni și de animale, deopotrivă. Mai precis de porc. Iar porcul e un membru al familiei. Are cam în permanență așternut curat. I se dă să mănânce la ore regulate. E privit cu duioșie de stăpân: Cât de frumos e! La Ignat va avea 150 de kile! Până atunci, cam la Sfântul Ilie, de la asociație se intră la treierat. Grâul e taman bun de vândut. Cam o baniță pentru un pachet de tutun. Apoi șeful de la asociație pleacă în concediu, la Antalya, dacă a fost un an rodnic, la Costinești, dacă grâul a fost mai puțin. E și vremea când se coc pepenii, iar babele și moșii îmbrăcați în cămăși ieftine, chinezești, merg la biserică. Și iar se împarte și se aprind lumănări pitice, care ard cu fum gros, negru. Soarele și-a cunoscut apusul său. Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Aliluia, Aliluia, Aliluia! Desigur, se trece și la a doua prașilă, la porumb. Vor veni și rudele de la oraș, să dea o mână de ajutor. La amiază, deja vor fi obosite.

Toamna se storcesc roșiile. Se fac zarzavaturile pentru ciorbe. Se fierb gutuile. Vinetele sunt fripte pe pirostrii, peste care s-a pus o tablă zincată. Sperietorile sunt coborâte din nuc. Se culege porumbul, așa că drumurile naționale devin adevărate pericole pentru șoferi. Căruțele trec agale, iar căruțașii sunt deja beți. Cum ar veni, s-a gustat deja din tulburel. Cocenii sunt tăiați prin Octombrie. Se face uruiala, se face făina de grâu, se face mălaiul. Nimeni nu-și mai vede capul de atâta treabă. Dacă e și an electoral, la țară se vor mânca pui umflați cu concentrate. Cât să crească în 30 de zile cât ceilalți în 6 luni. Precum Făt-Frumos. Apoi se face liniște până de Ignat, când vin copiii și nepoții, de la oraș. Noaptea e din ce în ce mai mare. De Sfântul Ion, peste sat se lasă tăcerea. Grea, adâncă, umedă. Se cern zăpezile. Poștașul rămâne prins prin troiene și ajunge târziu. Când și când, câte o babă își mai dă sufletul. E scoasă din casă pe un pat de scânduri. A iertat-o Cel de Sus. Prin odăi, se mai aud difuzoarele, cu știri despre România care a intrat în Uniunea Europeană.