Tot răul...spre un bine

După câteva tentative mai vechi de a vorbi despre epigramă și epigramiști în general, am considerat că cel mai înțelept ar fi să-mi văd de problemele mele, deloc ușoare, să nu mai dau sfaturi și să nu mai caut nod în papură, implicit să-mi fac dușmani. Ceea ce am și făcut o bună perioadă și cum s-ar zice am intrat în „silenzio stampa”(expresie inventată de fotbaliști). Dacă dăm timpul înapoi cu vreo cinci ani, putem constata faptul că aici eram cam mulți pe metrul pătrat iar duelurile atât se înăspriseră încât mai să înceapă un război civil. Unii și-au dat cuvântul de onoare că vor dezerta pentru totdeauna, au dispărut dar s-au întors la locul „crimei”, alții au plecat fără să sufle un cuvânt iar cei mai devotați „cauzei” au rămas în tranșee cu pixul în mână. Nu am încercat niciodată să fac un clasament valoric al celor „activi” dar în mintea mea trebuie să spun că există un top pe care nu-l voi da în vileag niciodată. Din păcate, câțiva din acest top au dispărut nejustificat și din fericire, cei rămași au urcat cu mare viteză spre vârfurile epigramei. Și tot din fericire, dacă în ultimii 20 de ani în UER se putea vorbi doar despre vreo cinci Doamne ale epigramei românești, acum, datorită Agoniei putem vorbi de încă șapte-opt prințese de certă valoare. Spre deosebire de concursurile organizate în care juriile, ca toate juriile, sunt subiective sau rău intenționate, în cazul nostru s-a petrecut o selecție naturală care, zic eu și colegii mei academicienii, este cea mai pură dintre selecții. Unii confrați care atunci erau începători, ajunși astăzi la consacrare, au ascultat sfaturile celor născuți „timpuriu”, alții s-au bazat pe spiritul autodidactic dar toți având la bază...talentul. Și într-un caz și în celălat, totul s-a petrecut în timp. Mai mult sau mai puțin îndelungat. Sunt convins că în țărișoara asta ard mocnit multe astfel de talente dar, fie din modestie, fie prin faptul că nu are cine să le scoată la lumină, ard în continuare fără să scoată scântei. Având mai mult timp liber de când am intrat pe ultima sută (de ani), mai răsfoiesc și eu paginile confraților de aici, dintre care, cu unii sunt amic de aproape 30 de ani, ca să nu mai spun că revista de specialitate o citesc și de zece ori. Așa că, poposind la venerabilul și veșnic simpaticul Tataia, am tras niște concluzii care vin ca o mănușă în continuarea ideii acestei tentative de a reveni în cancanurile epigramiștilor. Mai exact, Domnul Tataia îndeamnă la perfecționism , condamnă amatorismul și visează la epigrama ideală. Boală grea de care și eu am suferit și nu cred că m-am făcut bine. În ideea Domniei Sale și uneori a domniei mele, nu ar trebui să existe începători. Adică să nu se mai ridice ștacheta progresiv ci toată lumea să intre în concurs de la 2,3 m înălțime. Ei! nu se poate nici chiar așa. Dar nici să înscriem la „epigramiadă” săritorii de elastic din fața blocului. Am încercat să sugerez vechiului Redactor Șef de la revista de spcialitate, dar și celui nou (era să zic, dar și celui negru) să intre în dialog cu talentele în devenire și în mod amiabil să cosmetizeze catrenele care urmează a vedea lumina tiparului. Evident, cei care refuză colaborarea și nici măcar nu se autocenzurează, să mai stea puțin în sala de așteptare sau la rubrica „deocamdată Nu!”. Nu cred că este cazul viitorului epigramist, Liviu Kaiter pe care Tataia îl cam ia "la încins" fără să fie prea vinovat. Sincer vă spun și îmi fac mea culpa că nu auzisem foarte mult despre acest cărbune încins care a mocnit până prin 2006 când avea frageda vârstă de 53 de ani. Cu un simplu catren suficient de dur, recent scos în eter de Tataia, ai fi tentat să crezi că respectivul „pionier” (sau tovarăș?) ar putea fi pulverizat în aer cum era să fie helicopterul care transporta ceaușești. Iată cum sună fulminantul catren:

Debutantului Liviu Kaiter i s-a acordat o pagină în secțiunea Agonia

Critică “tovărășească”

Să mergi pe brînci, să-nțepenești
Să urci pe dealuri...und so weiter,
Decît canonul să citești
Ce scrie-un debutant ca Kaiter.

Acum stau și mă întreb: Câți “ca Kaiter” s-ar mai încumeta să continue scrierea în patru rânduri după acest atac? Am recitit medalionul dedicat acestui “cuc” și sincer să fiu, am găsit și poante inedite și chiar bune și unele reluări nevinovate dar cert, o prozodie pentru care și Marele Tataia ar putea fi invidios. Dar vechiul meu prieten , nici nu știe ce serviciu imens i-a făcut Domnului Kaiter care, pentru publicitatea intensivă, aproape 300 de vizitatori în 2 zile, ar trebui să-i ofere un concediu de 10 zile lui Tataia la Mamaia. Dar cum totul este bine când se termină cu bine, să le urăm amândurora (urăsc termenul ăsta) succes și prietenie îndelungată, La mulți ani! (n.bun)