Unul din faptele pe care nu le-am înțeles în tinerețea mea a fost cruciada pe care o declanșau, în perioada liceului, profesorii și profesoarele (parcă mai mult profesoarele) asupra tendinței fetelor de a se împodobi.
Nimic nu părea în regulă pentru ele. Sarafanele nu erau niciodată prea lungi, unghiile prea anoste, ciorapii prea opaci, micile bijuterii acceptabile sau pantofii cu toc suficient de decenți. Cât despre machiaj era mai înfierat decât ar fi astăzi pretenția studenților mei de a o numi pe șefa catedrei crupier.
Să ne înțelegem – nu cred că puteam (sau că pot actualmente) distinge cu adevărat, memora mai mult de câteva minute, necum reproduce, toate aceste detalii ale cochetăriei feminine. Pînă la urmă rolul lor este în principal de afirmare a individualității personale, eventual de organizare și stabilire a ordinei în haita feminină și nu, cum poate cred unii bărbați, de semnalare, seducție sau atracție.
Pe de altă parte este adevărat că, așa cum eu aș face chiseliță cea mai fină marmură de Carera pe când Michelangelo ar fi făcut vreu îngeraș notabil și dintr-o bucată de cretă, nu se poate pretinde că machiajul, cochetăria și aranjarea unei femei nu au utilitatea lor, urâțind ocazional sau împingând în anost femei frumoase, sau din contra, poleind suficient cât să trezească interesul câte unui disperat pentru vreo nemăritabilă.
Până la urmă însă (și femeile știu asta) decizia masculină are, în ultimă instanță, legătura cu lucruri mult mai profunde și mai de substanță (mărimea, fermitatea și mobilitatea sânilor, forma, modul de inserție și tangajul feselor, lungimea și procentul abordabil vizual al coapselor, etc) și la fel (sau poate chiar mai mult decât acum) era și la liceu.
Prin urmare am rămas cu această nedumerire trenantă (și din ce înțeleg a fi eu atitudinea actuală la liceu, chiar dacă ceva mai relaxată, nu s-a schimbat în mod esențial), respectiv de ce, într-o țară fără pretenții la talibanism, se consideră că preocuparea, sănătoasă și benefică a fetei tinere de a se împodobi și îngriji este atât de acerbu combătută, de parcă promiscuitatea ar fi putut avea ceva de-a face cu frumusețea sau de parcă șansele de fericire ale unei femei ar depinde mai mult de însușirea unor informații de tipul rezolvării derivatelor sau nominalizarea masivelor montane din Carpații Orientali, decât ar depinde de o bună imagine de sine, de o bună respectare a codului social feminin și, de ce nu, de capacitatea de a trăsni, la nevoie, vreun mascul nearondat cu o privire plecată din ochi mari și conturați, în locul unei căutături chiorâșe strecurate prin lentilele amintind de fundul sticlelor de bere a unor ochelari tociți de atâta transfer de ecuații prin ei.
În liceu nu îmi băteam capul cu asta prea mult. Nu mi se întâmpla prea des să urc privirile deasupra tiroidei feminine și oricum de acasă prinsesem particularitatea că o femeie nu se prea fardează. În plus tata nu părea afectat de această particularitate a mamei și nici nu părea atras, din această cauză de alte femei (sigur nu pot să spun acum dacă aici era meritul lui tata sau al celorlate femei).
Astăzi m-am maturizat cât să înțeleg suficient forța unei femei aranjate și, chiar dacă nu aș putea reține nici 50% din detaliile aranjării acestora, mi- am nuanțat mult mai mult elementele de apreciere a sexului opus cât să înțeleg importanța celor câteva zeci de minute pân la juma de zi pe care le petrece o femeie în fața oglinzii. Chiar dacă, în adâncul meu, simt că mi-aș iubi femeia chiar de-ar petrece același timp mestecând în cratiță decât în cutia de farduri.
Dar nu m-am maturizat suficient cât să înțeleg de ce niște profesoare, unele dintre ele cochete și frumușele, puteau declanș această urgie și oprimare fără sens asupra unor puștoaice care, cu pămătuful, rujul și mărgelele încercau doar să pășească din lumea copilăriei în cea a unor adulte funcționale.
Mai ales că nu cred că acestor domnișoare școala le-a pus cu adevărat o alternativă la fericire în față.