Buzăul, orașul Vechiului Regat, orașul ce se pierde în negura vremurilor, orașul trăirilor la răscruce de vremuri și drumuri. Parcă niciunde, visurile, gândurile nu se lasă mai slobode cu atâta alinare și simțire decât aici în răcoarea Crângului nostalgic, în freamăt de frunze, pe un cer mai albasru ca cerul, pe undele apei ce străbate la nord est obrazul ce se pune chezaș, prin lucrarea Sfântului Sava, pentru noi – urmașii păsărilor Phoenix. Câtă putere, credință și câtă dârzenie emană din străfundul acestui pământ sfânt, stropit cu sânge, lacrimi și suferințe, oraș renăscut de strămoșii noștrii pe grămezile de cenușă lăsate de năvălitorii sălbatici. Duhul naturii ce pulsează din venerabilul stejar mărturie a Codrilor Vlăsiei ce acoperă cu cetina lui verde de secole simțirile noastre, semn peste timp, pavază și scut, o mărturie de dor de libertate. Locul unde Carpații cad în genunchi pentru o clipă eternă iar ciulinii Bărăganului fac roată luminii ca'n cer. Clipele frumoase ale copilăriei în târgul Drăgăicii când de Sânziene fete și feciori își furau câte o privire printre maramele albe și florile de drăgăicuțe purtate la pălării și în codițe. Căsuța bunicii, albă ca părul său nins de o viață, o altfel de viață, cu pridvor, cu chemări și povești spuse la gura sobei. Buzău, dorul de viață ... Pentru a privi orașul ca un buzoian trebuie să-ți deschizi gândul și inima. Numai așa nostalgiile, tradițiile, culorile vremilor și drumurile devenirii de sine se pot conexa întro simbioză perfectă – biografia acestui oraș.
Turnul cu ceas
Din depărtare, văzut prin rama ochelarilor groși și obiectivul aparatului foto, foișorul Palatului Comunal nu este decât un turn de veghe ce reazemă orașul, contemplându-l poate în tot ce reprezintă mai simplu și mai falic mod cu putință. Când te apropii îți face impresia că împunge cerul și te amestecă, fir peste fir, în naosul timpului care sălăjuiește sub cupolă, tainic și trainic deopotrivă, înverșunat în plină piață, împotriva urzelilor și ițelor vremii. Privindu-l de sus, parcă ar fi un păstor ce-și strânge berbecuții gata să plece la târgul Drăgăicii, coamele lânoase ale caselor adunate toate la cântecul de bucurie al stăpânului ce se pregătește de sărbătoare. Doar linia orizontului poate strica cu o tușă perfectă tabloul citadin ce-și strânge sub mantie gânguritul porumbeilor din pod, gângurit ce împrăștie șuierul vântului cu semințe de aripi. Parcă mai ieri foișorul era trist de locuit, sânziene nemaiputându-și spune povestea. Îndată ce ziua începe să se nască, treptele sale, a cărui scară în spirală te îmbie să visezi să atingi norii în rotocoale de vulturi, își proiectează umbrele într-un joc de-a v-ați ascunselea cu vitralii gravate cu linii de cenușă. Privită de sus, Aleea Trandafirilor îmi aduce în memoria atât de ascunsă, izul înmiresmat al copilăriei, unde bunicii se-mbrăcau cu straie de sărbătoare să vină la sfat pentru diferite trebuințe. Pâinea cea caldă, mâinile bunicii tremurânde, rânduite și prevăzătoare îndemnând la răbdare și credință, liniștea zilei și acea tăcere hrănitoare amestecată-n culori atât de diferite, atât de calde și atât de prozaice, încât soarele venea să se încălzească îmbâcsit de funingine, la gura inimii noastre.
Supus vitregiilor vremii, turnul cu ceas renaște ca pasărea Phoenix. Contopindu-te cu el, renăscând din propria sa cenușă, îți dorești să se iște afară ploaia, simțindu-te în siguranța în confortul izolării, rezemând ca un bard bolta cetății.