De mici ni se spune că munca în general, munca noastră în particular este o activitate înnobilantă, o activitate căreia ar trebui să îi dedicăm cât de mult timp putem și pentru care trebuie să ne stoarcem, sub sancțiunea de a fi priviți ca indolenți, leneși sau puturoși de-a dreptul, de toate rezervele de energie, rezistență la stress și la dorința de a face altceva de care am fi capabili.
Cu toate astea o privire nu exagerat de perceptivă aruncată realităților din jur ne confirmă că adevăratul succes este mai degrabă o combinație de oportunități sesizate, alegeri inteligente, noroc și mobilitate mintală iar adevărata fericire o combinație de autoapreciere, sănătate, relaționare cu cei dragi și bucuria pe care o poți găsi în activitatea zilnică.
Mă întreb uneori de ce copiilor noștri nu le spunem asta și îi lăsăm singuri să descopere asta, după ani și ani, când pierderea primului partaj sau momentul preanesteziei de pe masa de by-pass coronarian îi fac în fine să realizeze cât de futilă pare retroactiv o viață de muncă de dragul muncii.
Nu neg că un copil foarte mic trebuie mobilizat și că a-l îndemna spre activitate este un factor bun în dezvoltarea lui. Nu neg de asemenea că cel care face un efort în plus va depăși pe cel care nu îl face. De ce trebuie însă să exagerăm în această direcție propagandistică în favoarea muncii, de parcă munca ar fi o religie și un scop în sine și nu doar o modalitate, întrucâtva dezamăgitoare, de a-ți asigura traiul zilnic eu personal nu pot înțelege.
Nu știu exact cum poate fi definit succesul și presupun că întrucâtva este o chestie foarte personală a fiecăruia din noi. Ceva ce evoluează cu timpul și care poate diferi între două persoane diferite.
Dar ce îmi este clar că, deși o activitate proactivă într-un domeniu care- ți place îți optimizează șansele de succes, munca, chiar susținută, este un ingredient mai puțin important în ecuația acestuia.
Exact cum cireada are nevoie, pe lângă bici și de îndemnuri verbale simple și colectivitățile de oameni, pe lângă coerciția dată de necesitatea de a-și asigura traiul au nevoie de o încurajare și o validare în a-i face să accepte activitatea de sclavi pe care o depun, în mare parte, în beneficiul altora. Acestea provin, printre altele din tentativele pe care societatea, în fapt reprezentanta perpetuă a claselor dominante (fie ele feudali, capitaliști sau membri CPEX), ne învață de mici că munca este importantă, principala noastră armă în fața vicisitudinilor vieții, asigurarea viitorului nostru și temelia realizării noastre ca oameni când în fapt este doar contribuția noastră involuntară la bunăstarea adevăraților stăpâni, generatoarea de servicii, produse și impozite care le sunt necesare acestora și, probabil, principalul motiv pentru care aceștia ne lasă, ocazional, să fim, după terminarea normei, să încercăm să fim fericiți.
Eu nu zic nu muncii, mai ales dacă îți place. Dar dacă viața te-a aruncat într-un domeniu pe care îl urăști, dacă știi că un eventual bilet la loterie te-ar face să nu mai te întorci vreodată la locul tău actual de lucru, este probabil corect să raționezi că între tine și un sclav trăgând la rame într-o galeră există doar o diferență de program de lucru și de conținut al activității și că nu ar trebui să preamărești munca mai mult decât ai preamări trasul la rame în barca altuia.