Unul din fenomenele cu care omul modern se întâlnește într-una, ca vaca cu mulgătoarea, este tendința permanentă a prețurilor de a crește.
Noi ca români nu am prea fost atinși de această realitate în timpul marei macrostabilizări realizate de Ceaușescu, când salariile nici nu creșteau, nici nu scădeau, dar asta nu conta cu adevărat, câtă vreme nu aveai ce cumpăra cu banii oricum.
Imediat însă după ce marele economist a fost premiat la Târgoviște realitatea inflației a penetrat patria, condusă de-acum original, cu mai multă vigoare decât mireasa cherchelită în noaptea nunții.
Prețurile au luat-o în sus și zerourile s-au adunat pe cotorul bancnotelor, lângă semnătura lui Isărescu, ca focile în jurul unui pinguin epileptic. Poporul devenise peste noapte milionar și, părerea mea este că dacă nu ar fi existat intervenție străină am fi devenit primul popor miliardar din istorie.
O perioadă am crezut că acesta este un fenomen strict încadrabil în originalitatea noastră caracteristică, alături de mâncarea pielii de pe porc, plimbatul pe stradă cu maieul ridicat sau grătarele din parcare. Dar o privire aruncată spre lumea înconjurătoare arată că acest fenomen al inflației este de fapt universal valabil și caracteristic acestei epoci pe care o trăim, poate cu grade diferite între țări, dar mereu prezent și nociv.
O teorie explică faptul că actualmente banii nu mai sunt emiși pe baza unor valori preexistente și că între sumele de bani existente în circulație, necum cele circulând în mod electronic, în debite, creanțe și finanțări și bogăția concretă existentă în trezorerii statelor nu există mai multă legătură decât cea între machiajul și sex apealul unei babe. Că de foarte multă vreme organizații cu reguli, ierarhii și omerta proprii, numite bănci, pot genera, sub formă de credite, sume de bani mult mai mari decât cele pe care le dețin și le-ar putea împrumuta cu roaba.
Ca urmare masa monetară crește permanent, sub presiunea și impulsul fiecăruia de a trăi acum și aici cât mai bine (fapt numit peste ocean „visul american”) chiar dacă nu este clar care va fi impactul acestei abundențe, oferite un pic artificial (și disproporționat cu progresul tehnologic) de politicieni electoratelor, asupra mediului, resurselor și funcționării viitoare a societății.
O altă teorie sugerează că infrastructura consumatorismului exagerat și progresiv, instaurat din anii 50 și îmbrăcat în straiele capitalismului luminos și biruitor ca filozofie superlativă a umanității s-a bazat prea mult pe ceea ce se dovedește azi a fi o resursă naturală limitată, respectiv energia ieftină din țițeiul și gazele naturale, azi în declin din punct de vedere al disponibilității mondiale.
Ca urmare inflația este numai modul în care guvernele (sau guvernul mondial) încearcă să activeze pompele monetariste în speranța de a opri scufundarea economiei, inundată de valurile nonsustenabilității.
Indiferent de cauzele reale (pe care oricum propaganda, pe care media o inseră între două meciuri și o prezentare de modă la televizor, le maschează) constatăm cu toții că dăm mai mulți bani pe lucruri mai fragile, pe care le cumpărăm de mai multe ori în viață decât o făceau părinții noștri.
Deși tehnologia și capacitatea și viteza de producție se dezvoltă continuu prețurile și impactul lor în vânzarea timpului nostru angajatorilor cresc și mai mult.
Suntem îndemnați pe toate canalele să cumpărăm ca niște curve îndemnate să bată trotuarul, dar la sfârșitul zilei, lunii, anului și a vieții constatăm că cea mai mare parte din câștigul nostru a ajuns în mâinile și burțile peștilor.
Nu știu ce este de făcut și nu cred că avem cum să ne exprimăm nemulțumirea mai mult decât un țăran sicilian față de donul local.
Putem totuși, dacă tot suntem mânați prin țarc ca oile la tuns, să behăim mai puțin fericiți și să-ncercăm și datul din copite.