Nu m-am dat niciodată în vânt după genul cu mușchi, ba chiar sunt tentată să consider că abundența acestora indică o lipsă în altă parte, anume pe la organul numit creier (să fiu iertată, știu că nu-i așa; dar e același gen de logică pe care o aplicăm atunci când „judecăm” o femeie cu sânii mari, la care-i musai să lipsească un număr semnificativ de neuroni; ca și când Dumnezeu, dacă ar fi pus prea mult într-o parte, cu siguranță va fi luat din alta, ca o absolută necesitate, pentru păstrarea echilibrului și a unei dreptăți pe care noi, oamenii, o pretindem la orice pas.). Cum ziceam, nu m-am dat niciodată în vânt după bărbații cu mușchi. După tatuați, nici atât! Deși sunt o adeptă a machiajului la femei, evident cu limită, cu gust și bun simț, n-am înțeles niciodată pasiunea unora (aici, desigur, includem ambele sexe) de a-și împăna pielea cu tot soiul de desene (oricât de artistic ar fi acestea realizate, oricât de grăitoare la nivel simbolic/ sentimental vor fi fiind), de a strica aspectul natural și plăcut al acesteia, transformând-o, pe suprafețe mai mari sau mai mici, în șevalet la purtător. Și, când nu înțeleg ceva ori nu sunt de acord cu o anumită practică, nici nu mă străduiesc să înțeleg, Încadrez chestiunea la capitolul „mistere mărunte ale vieții” și mă aplec asupra lucrurilor care mi se par mai importante și demne de luat în seamă. Dar pot supraviețui cu faptul că există și astfel de semeni, cu astfel de gusturi, cel puțin câtă vreme nu mă împiedic prea tare de ei.
Când amica mea m-a rugat să transport până la Ograda pe nepotul ei (prin alianță) american, am luat-o ca pe o datorie oarecare; sunt obișnuită să fiu șoferul multor oameni, nu mă deranjează absolut deloc, mai ales că, de regulă, merg singură în mașină și parcă-i bine, din când în când, să mai ai pe cineva în dreapta. Mă prevenise numai să stau jos când voi da cu ochii de el, nu cumva să pic, că individul în cauză e frumos... de pică. Genul la care gagicile fac coadă, se agață de el ca scaiul (p-asta iar n-o înțeleg, absolut deloc, dar și cu asta pot supraviețui), în ciuda încercărilor sale de a se scutura de lipitori. I-am spus că n-am mai picat demult în fund în fața unei frumuseți masculine, așa că nu m-ar deranja să-mi șifonez o țâră noada, dacă sacrificiul va fi meritat deranjul. N-a fost cazul, pentru că Shane m-a reperat după mașină, când încă mai stăteam comod instalată în scaunul șoferului, cu noada la adăpost de deteriorări majore. L-am recunoscut ușor, după descriere („înalt, musculos, cu ambele mâini tatuate până sus”. „Și dacă-și pune mâneci lungi, ce fac? Îi ridic mânecile?”), când am văzut o mână complet tatuată umplându-mi geamul din dreapta, apoi un cap aplecându-se de foarte de sus, cu șapca și ochelarii aferenți deasupra ei. În fine, câtă vreme nu mușcă, nădăjduiesc că vom putea conviețui cei 20 de Km pe care îi avem de parcurs. „Hello! I’m Shane. Nice to meet you!” „I’m Loredana. Nice to meet you, too!”, m-am prezentat tatuajelor cu care am dat, politicos, mâna. Când spun american, mă gândesc la un tip dezinvolt și mediocru (scuze, pare un pleonasm aproape; chiar citeam de curând în „Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski că dezinvoltura e apanajul mediocrității), un ins flecar și superficial. Ceea ce mă așteptam să văd pe scaunul din dreapta mașinii mele. Da, știu, aceste prejudecăți de rahat! Probabil și el se aștepta să vadă o hoață de buzunare și mâncătoare de lebede. În ce mă privește, trebuie să recunosc: în timp ce unii își pun tatuajele pe piele, la vedere, alții le poartă bine ascunse în creier. Și trebuie să mărturisesc că mie, acest gen de tatuaje pe creier, uneori, nu-mi fac deloc cinste. Ca și în cazul de față. Shane s-a dovedit un tip care face conversație doar atât cât și cum trebuie, demonstrând un incredibil simț al umorului (semn evident și incontestabil de inteligență) cu care mărturisesc că m-a cucerit, de o mie de ori mai mult decât se presupune că m-ar fi cucerit cu mușchii și tatuajele lui. Mi-a spus amuzat cum a încercat s-o sperie pe prietena mea la telefon, spunându-i că nu-și va mai pune șapca și ochelarii și că se va îmbrăca cu mâneci lungi (presupunând corect că ea l-a descris așa cum chiar mi-l descrisese), astfel încât s-ar putea ca eu să nu-l mai recunosc. Iar eu bățoasa, care nuuu se impresionează în fața oricui, care nuuu dă pe spate în fața mușchilor și americănismelor, am trecut, cred că pentru prima oară în cariera mea șoferistică, pe culoarea roșie a semaforului. Motiv de strașnic amuzament pentru Shane care m-a „amenințat” râzând cu toată gura și dantura lui perfectă de american, că sună la poliție. Eh, nu-i nimic, de-abia o să iau și eu o amendă meritată. Că alea de le iau pentru parcări anapoda mi se par total nejustificate, motiv pentru care refuz cu nesimțire să le achit.
„I have never seen so much rain in my life!”, mi se vaită, obișnuit cu vremea însorită, 95% din an, din Arizona și Mexic, unde își petrece, pe rând viața. În România a venit pentru că asta și-a dorit Monica (pronunță cu accent pe prima silabă), fosta soție, „plecată” de câteva luni. El a iubit-o atât de mult, încât s-ar fi mutat cu ea și pe lună, dacă asta și-ar fi dorit. Feri îmi prezentase pe scurt tragedia lui, eram cumva în temă, dar am evitat să pun întrebări, lăsându-l să spună ce vrea. Suferind de o boală foarte rară și incurabilă, a cunoscut-o în spitalul sponsorizat de părinții lui și s-a căsătorit cu ea știind sigur că firul vieții ei se va scurta în curând. A plimbat-o, a răsfățat-o, i-a cumpărat proprietăți, apoi a adus-o în România unde se născuse, trăise și își avea familia. Deși e om matur (46 de ani), s-a comportat ca un copil, nevoind să creadă nicio clipă că ea nu va mai fi. Acum e ca o navă eșuată, fără căpitan. Va mai naviga o vreme în derivă, pe aici, după care se va întoarce la ai lui.
Copilărește, așa se poartă, semn că sufletul îi e tânăr, chiar dacă greu încercat. În curtea prietenilor mei, îmi explică tatuajele. Ãștia sunt cei 4 copii, trei fete și un băiat, primul avut la 18 ani. Copiii, câte doi din două căsătorii anterioare celei terminate recent prin sfârșitul tragic al mai tinerei sale soții. Două cranii, semnificând pe Obama și Băsescu. Asta-i România, ăsta-i Mexic... Mă întreb câtă piele mai are disponibilă și dacă va fi având de gând să-și tatueze întreg mapamondul. Își ridică tricoul și-mi arată pe spate cei doi îngeri ale căror aripi formează o inimă. Sper să nu aibă tatuaje și prin părțile mai intime și să-i vină ideea să mi le arate. Pe mâna stângă tronează mare o cruce. Mă „agăț” de ea, ca să-i pot face un compliment, altfel n-aș putea să-l mint că mă dau pe spate culorile șerpuitoare de pe brațele lui: „I like the Cross!” Pare să priceapă, fără a schița însă niciun gest. Un radio trimite spre noi melodii mai noi și mai vechi. La unele mai sentimentale și care-i amintesc de ea, durul cu mușchi și tatuaje varsă lacrimi adevărate. Își șterge ochii, apoi zâmbește din nou. Din timp în timp, le declară rudelor lui prin alianță, recent descoperite, singurele din familia fostei soții care l-au acceptat și l-au apropiat: „I love you, Feri!”, „I love you, George!” (George în pronunție englezească, vă rog!). Pe el îl mai gratulează din când în când cu tradiționalul „Fuck you, George!”, urare la care „adrisantul” răspunde asemenea: „Fuck you, Shane!”, spre hazul celor prezenți. Feri îmi spune că se poartă ca un copil scăpat de acasă, de sub supravegherea atentă a părinților, bucuros că mai poate face câte o glumă mai deocheată, întrucât în familia lui așa ceva nu e permis, tatăl său fiind pastor.
Aproape de ora plecării, ofer amicilor prezenți exemplare din recent apăruta mea carte, cu dedicații. Pentru Shane nu, considerând ca total nefolositoare (poate chiar o jignire) o carte scrisă într-o limbă din care știe doar 3 cuvinte: salut, noroc (pronunțat no rock) și „scubituri” (scobitori, adică, la care, când nu le nimerește, le zice râzând Scooby-Doo, numele personajului de desene animate). Tatuajul de pe creierul meu m-a făcut de râs și de data aceasta. După ce am terminat de împărțit cărți și dedicații, Shane mă privește cu ochii unui copil la care tocmai s-au terminat bomboanele, întrebându-mă dacă am scris dedicație și pe cartea lui. „Vrei să-ți dau o carte?”, îl întreb, cu uimire nedisimulată. „Da, vreau!”, răspunde cu fermă convingere. „Dar e scrisă în românește!” „Nu-i nimic, replică. Să scrii pe ea: I love Shane, he is the best man I’ve ever met, și când vei fi celebră o voi arăta prietenilor mei.” Râde cu toți dinții, râd și eu, adăugând că nu spun cu atâta ușurință cuiva că-l iubesc (tatuajul!), dar aduc o carte de la mașină și o dedic lui Shane, a special person, a beautiful man and a good friend. „What is it about?” Întrebarea mă scoate din minți. Decât să mă pui să-ți povestesc o carte pe care am scris-o, mai bine mă pui să scriu alta. Totuși, consider ca pe o datorie să-i spun câteva vorbe, să sintetizez ce-am scris, găsindu-mi cu greu cuvintele, deși e clar că o carte povestită pierde 90% din mesaj. Mă întreabă ce m-a inspirat, îi spun povestea cu Leonardo Da Vinci și modelul pentru Iuda. Mă întreabă, oarecum uimit, dacă am studiat Biblia. Studiat e prea mult spus, citit, da, confirm. Conchide că subiectul pare interesant și aruncă: „Ce-ar fi să traduci textul în engleză și să mi-l trimiți? Nu promit nimic, dar pot încerca, prin fiica mea cea mare care are legături la edituri, poate o publicăm în America.” De ce nu? Îmi exprim îndoiala că romanul meu ar putea să placă în America (tatuaje, tatuaje!); mă asigură că, dacă se va publica, cu siguranță va avea succes. Îi mai spun că în România nu facem bani din publicarea de carte. În America, zice, „you make a lot of money” din asta. Înregistrez lovitura ca un upercut (asta ca să nu zic luat în barbă) la adresa țării mele și a poporului român pe care îl consider cult și educat. Până la urmă, cultura și educația nu au ca indicator și numărul de cărți vândute/ cumpărate? Că nimeni nu cumpără cărți ca să-și pună slănina pe ele. Rămânem înțeleși să-i trimit tot ce am în engleză, apoi să vadă ce poate face.
La întoarcere, în lumina farurilor în noapte, alternând faza scurtă cu cea lungă, Shane nu mai e deloc americanul tatuat și cu mușchi. Nu mai râde, nu mai glumește, nu mai face pe durul. Îmi povestește cu voce joasă tragedia lui, durerea pe care i-a lăsat-o dispariția Monicăi, amplificată de tristețea că familia ei îl acuză de moartea ei. Cum să acuzi un om de moartea cuiva bolnav dinainte de a-l cunoaște, de o boală netratabilă, căreia, mai mult, i-a dăruit cu dragostea lui, un an peste anul prezis de medici? Așa cum nu înțeleg tatuajele, nu înțeleg nici o astfel de (ne)gândire. E dezamăgit și de ritualul ortodox de înmormântare. Datorită unei familii care nu a știut să-i explice, a rămas cu impresia că noi celebrăm trupul, nu sufletul. Încerc să salvez cum pot, explicându-i că aceea e partea care ține de tradiție, dar bineînțeles și noi, ortodocșii, ca și catolicii, că doar tot creștini ne numim, credem că omul nu e doar trup, ci mai ales suflet care e veșnic și nemuritor. N-am însă timp suficient de cateheză, nici nu știu cum să abordez așa în scurt problema, având în vedere că nu cunosc prea mult din obiceiurile lor, din ce știe el, că n-am înțeles exact ce-l deranjează (în mare, pricep că-l deranjează formalitățile: de ce cămașă neagră la înmormântare, de ce nouă zile, 40 de zile etc), astfel că probabil Shane va rămâne pentru totdeauna cu o impresie greșită nu doar despre România, ci și despre ortodoxie. Zisese la Ograda că vrea să-și tatueze pe piept un înger care se va numi Monica. Nu, Shane, ce nevoie ai de tatuajul acela? Monica ți-a lăsat un tatuaj pe suflet.
Cu motorul oprit, în dreptul casei lui, continuă să-mi povestească. La un moment dat, se oprește și își face o datorie de onoare, ca orice om educat, întrebându-mă, de complezență: „Do you want to come up?” „No, thank you!” Îl simt răsuflând ușurat, nu părea deloc dispus de musafiri în noapte. Eu, nici atât de altă vizită. Dăm iarăși mâna, îmi sărută obrajii, schimbăm politețuri: Keep in touch, maybe we go out for a coffee before I leave. Maybe. Or maybe not.
Tatuaje. Unii le poartă pe piele, pe brațe, pe spate, pe piept. Alții, pe creier, alții în suflet. Suntem o specie de tatuați. Cineva spunea cât de greu se scot tatuajele din piele, ce procedură dificilă și dureroasă se aplică. Dar cu celelalte ce ne facem? Se scot ele mai ușor? Mai puțin dureros? SOS! Nouă cine ne scoate tatuajele???