Prostia este în opinia mea una din însușirile umane cele mai ubicuitare, existând în fiecare din noi, în doze diferite și afectând diferit arii diverse de gândire, funcționare și comportament.
Tendința noastră intuitivă este aceea de a deplânge și caricaturiza prostia, deși, în cazul celor mai mulți dintre noi, fericirea, acest Graal psihologic în căutarea căruia ne ducem viețile cu toții, este cel mai adesea favorizat de prostie și prostii.
Există oameni a căror fericire este posibilă doar în contextul aprecierii obiective a faptelor, a ponderării acestora în mod conștient și care sunt capabili să dea un oarecare sens celor din jur și asta să îi facă fericiți.
Probabil însă că genul ăsta de oameni sunt minoritari și gradul lor de fericire mai puțin intensă decât fericirea tâmpitului convins că nevastă-sa i-a supt - o numai lui, că mă-sa nu a regretat niciodată nehotărârea de a-l avorta sau nu, că tacsu nu s-a apucat de băut la și din cauza nașterii lui, că vecinii nu se pișă pe mașina lui, copii îl ascultă măcar o dată la zece adresări, că cineva îl va păstra în memorie fie chiar la o săptămână după moarte sau mai ales că, în viața de apoi, Dumnezeu însuși îl așteaptă cu table, basamac și trabuce în speanța că va putea în fine să-l cunoască.
Atunci când percepi cu adevărat cât de neimportant ești tu ca om, nu numai din perspectiva cosmologică a vieții și a morții ci chiar din perspectiva cotidiană a amestecării cu atâtea alte individualități egoiste, capacitatea de a fi fericit în modul naiv, al copilăriei, are nevoie de o mare doză de prostie pentru a persista.
Nu este vorba numai de prostia credulă de a crede despre oamenii și realitățile din jur tot ce-ți convine ci și de o prostie autoamaurotică în detectarea contradicțiilor cu care realitatea te plesnește și creativă în stabilirea atâtor noi relații, plăcute dar false, cu aceasta.
Eu m-am lovit adesea de propria-mi prostie. La prima interacție semnificativă cu prieteni, la prima fată pe care am iubit-o, la prima nevastă (întrucâtva și la a doua), la prima revoluție, la primul președinte, la primul politician în care am crezut, la primul job, la primul succes profesional.
Retroactiv constat că pentru genul meu de fericire au contribuit mai mult primul divorț (si poate și al doilea), prima bătaie, prima fată care m-a refuzat, prima contrarevoluție minerească, primele greșeli și eșecuri pe plan profesional. Pentru că eu concep fericirea astăzi mai mult ca o acceptare blândă a realității așa cum este, ca o partidă de go cu viața, pe care nu o poți câștiga vreodată, bineînțeles, dar la finalul căreia poți avea proprile tale regiuni de fericire. Simt fericirea clipei mai mult decât dubitativa fericire a eternității lângă un dumnezeu imaginar, iubesc în funcție de cât de iubit mă simt și văd sens în descoperirea realității aproape la fel de mult pe cât alții găsesc în upgradarea ei. Sunt mulțumit de viciile mele la fel de mult ca de virtuți, de greșeli la fel de mult ca de succese, de inteligența mea ca și de prostia din cap și prostiile comise.
Ce văd la cei mai mulți din jurul meu este că fericirea lor depinde adesea de Dumnezeu, de speranțe pe care nu le controlează, de un mod fals de a se autopercepe, de scheme rigide pe care și le-au păstrat din copilărie privind sensul adânc al vieții, rolul lor și al celor din jur în această existență.
Unii acumulează titluri, distincții importante, bani și alt gen de recunoașteri mai mult sau mai puțin relative în speranța probabilă a așezării lor, după o viață în care au trăit de fapt extrem de puțin, în zona VIP a cimitirelor.
Alții își terorizează copii și apropiații în speranța că impunându-le acestora noțiunile lor de succes, sens și fericire aceștia din urmă le vor fi, fără ajutorul câtorva ani de psihoterapie, recunoscători.
Dar indiferent de tot ceea ce oamenii, în scopul de a-și întârzia figurativ decesul încearcă să realizeze, oricât de mult s-ar iluziona că o moștenire, un copil recunoscător sau un alt gen de recunoaștere va face propria lor moarte mai puțin moarte, fericirea tuturor este în final angoasată de faptul simplu și neîndoielnic al inevitabilității morții.
Aici prostia noastră colectivă ne ajută cel mai mult, prin imaginarea, cu atât de imperfectă imaginație, condiționarea socială, cu atât de puțină subtilitate, a unei ființe care, deși teoretic în poziția de a plia spațiul, a genera timpul și a crea din neant s-ar ocupa de fapt și de drept de simpla triere și recompensare a câtorva miliarde de oameni, în marea lor majoritate insignifianți.
Acest gen de iluzie necesită din păcate pentru mine un grad de naivitate pe care l-am pierdut de mult, dar nu pot într-un fel să nu mă uit cu invidie, chiar dacă limitată, cum poate o astfel de creație artificială, primitivă, nesustenabilă și intens suspectă să netezească calea spre fericire, acceptare și speranță atât de multor oameni cu grade diferite de prostie și de inteligență.
Singurul moment în care fericirea și prostia par totuși a diverge sunt cele în care realitatea trebuie tratată adecvat. Văd asta la pacienții mei, atunci când hotărârea lor de a nu se fi operat atunci când li s-a spus rezultă în tumori ce îi sufocă sau când diabeticul pe cale de-a orbi realizează brusc că mierea nu este și nu a fost nicicând o substanță antidiabetică.
Adesea însă, ca o posibilă formă de alinare le rămâne gândul că așa a hotărât Dumnezeu pentru ei.