S-a făcut cald în București.
Privesc cerul fără nor ca un beduin însetat aflat pe o cămilă șchioapă și mă cutremur la adierea vântului ca o broască suflată cu feonul. Mă așez, ca un crap într-o baltă stătută, cu burta în sus sub bătaia aerului condiționat, auzind parcă meningococii certându-se pentru cazare în dura mater.
Străbat grăbit, ca un astronaut trimis după țigări, curtea spitalului în drum spre mașină, deși la intrarea în aceasta nu sunt mai fericit decât o pizza într-un cuptor de lemne. Freonul aparatului condiționat al mașinii este mai leneș decât un funcționar public vineri după masa, așa că nu apuc să mă răcoresc nici cât Ioana D'Arc până să trebuiască să ies din nou, mai transpirat decât un obsedat într-un bar topless, pe trotuarul primitor ca un pârăiaș din Pompei.
Nevasta mă așteaptă acasă despuiată, dar pare că o înțeleg întrucâtva eronat, transmițându-mi destul de clar că are mai puțin chef de prostii decât un eunuc pe patul de moarte. De fapt draperiile sunt la fel de eficace în fața soarelui arzător cum ar fi un coif de hârtie unui parașutist uituc, așa că în esență interiorul casei mele este mai cald decât subrațul unui purtător de malarie.
Propun nevestei să ne băgăm în cada cu apă rece ca fileurile într-un congelator, dar sunt refuzat, așa că îmi mai rămâne doar să pornesc aerul condiționat, cu încrederea cu care aș vâsli spre Australia și să sper că va rămâne, după evaporare, suficientă apă în pahar cât să mă răcorească.
Singura mea satisfacție pe ziua de azi rămâne doar mutra ușor perplexă a pacientului căruia, până să apuce să se plângă de căldură, am apucat să îi spun că a avut noroc că a prins o vară atât de răcoroasă în București.