1.Când ne săturăm de manifestările lumii, ne rupem temporar conexiunile cu ea, și intrăm într-o solitudine în care timpul este legat de rădăcinile genealogice împreună cu nenăscuții, însă ne reîntoarcem la esențe de fiecare dată când ne terminăm analiza făcută asupra noastră.

2.M-am săturat să caut mereu răspunsuri, însă nu mă voi plictisi niciodată să pun întrebări.

3.În contact cu nimicul concentrat, spiritul riscă să se sfărâmițeze, și atunci se proiectează în realitate, a cărui substanță îl înfășoară și îl protejează, ca o aură cu irizări esoterice.

4.În contact cu totul redus la esențe, spiritul riscă să intre în osmoză și să-și piardă substanța divină, și atunci se strecoară în sine, într-o sferă în care se multiplică și își mărește dimensiunea.

5.Doar imanența este ireductibilă, indivizibilă și indestructibilă, ea absoarbe atât negativul, cât și pozitivul, le amestecă într-o pastă pe care o dizolvă energia ei pură, și fară imanență omul ar ceda în fața bolii.

6.Contururile reflectate în oglindă sunt statice, nu reprezintă ființa noastră mobilă, complexă și dinamică, ci entitatea care locuiește în mintea reflexivă, căci oamenii aleși se prefigurează și transfigurează din irizații, stări iridescente, spirit contemplativ deschis elementelor progresului și gânduri ce pulsează în ritmuri sublime.

7.Obiectele sunt oglinzi ce reflectă fragmetele fiindului, pe când oamenii au oglinda în interior, și când se privesc, văd ca un tablou pictat în ulei de emoții, sensibilități, cu personaje ce au fizionomiile sinelui, eurilor și sufletului.

8.Între firesc și nepăsare se construiește fiindul smălțuit cu speranțe, iar indezirabilii trăiesc la marginea lumii, alungați din centrul ei de forța centrifugă a deznădejdii.

9.Atunci când acționăm din instinct și impuls, rațiunea, din vector obiectiv îndreptat înspre realitate, devine punct mișcându-se între coordonatele vieții, iar omul devine marionetă, sfărâmițat de bulversări și abandonat în purgatoriul nefiindului.

10.Umbrele au rolul lor, sunt proiecțiile din corp în exterior a negativităților, iar când se uzează prin folosirea lor în mecanismul vieții, le aruncăm, rămânând despuiați în fața infinitului numit destin.