Trebuie să mărturisesc faptul că sunt bolnav.
Afecțiunea mea este congenitală, nu m-ar mira să fie chiar ereditară, sufăr oricum de mult din pricina ei și până la vârsta asta nu am găsit vreun remediu eficace.
Nu este desigur o boală rară și, dacă mă uit în jur, o mare parte din compatrioții mei dau semne vădite ale aceleiași dezordini.
Am devenit conștient de această boală o dată cu primele mele relații cu femeile, chestiunea cronicizându-se cu ocazia mariajelor.
Cu cât mai prelungit mariajul, cu atât mai evidentă disfuncția.
Este o boală în esența ei digestivă.
Pare că orice aș face, orice dietă aș adopta, oricâtă grijă aș avea, oricâtă atenție aș da și oricât m-aș screme, produsul digestiei mele nu este eliminabil sub formă de bancnote sau monede, nici utilizabil ca valută, lingou sau măcar unitate de fond.
Nici măcar eructațiile sau alte produse mai volatile nu au repercursiuni importante în evoluția financiară a conturilor mele și nici nu clintesc vreo clipă evoluția bursei.
Însumate, aceste manifestări evidente de boală mă fac să sufăr și m-au determinat, de la o vârstă extrem de fragedă, de nici 26 de ani, să mă duc zi de zi, pe ploaie sau pe vreme bună, iarna sau vara, tuns sau pletos, cu chef sau homicidal, târâind picioarele sau în pas ștrengăresc, la servici, numai și numai pentru a primi, de la capătul digestiv răzbuzat către mine al angajatorului, fără această cumplită afectare, bancontele, monedele și mai nou cardul necesar pentru a pune o bere pe masă și un emolient de calitate în budoarul nevestei.
Față de alți compatrioți, aparent în perpetuă diaree fiscală iată că eu, la o vârstă la care ar trebui să arunc cu felii de mango după nudiste pe plajele jamaicane, mă lupt lună de lună să extrag cu colonoscopul imaginar de medic de România o parte din ciubucul pe care vreun pițipoancă de Dorobanți o lasă la stilist dacă-i cârlionțează zulufii siclam.
Cu toate acestea, ca un gastroenterolog decis să facă trimestrial câte- o clismă, și elemente fiscale ale patriei noastre fără anxietăți despre linșaj, agită ocazional înștiințări, facturi și obligații de plată fără a se gândi că din rectul gol, uneori, nimic nu mai iese.
M-am obișnuit cu condiția mea maladivă și câtă vreme nu pot câștiga nici măcar la un joc simplu, ca lotoprono, nu am de ce să emit pretenții. Mă mai gândesc uneori că vreun ciorap deșirat al nevestei mi-ar sta frumos, tichiuță, la vreo discuție serioasă cu bancherul meu, deși, recunosc, statura impresionantă a celor din firmele de pază mă fac întrucâtva să ezit.
N-am revîndut niciodată ceva în câștig așa că singura marfă pentru care aș rămâne cu ceva mărunțiș în exces sunt doar organele mele pereche, din care sincer să fiu, de-o parte sunt extrem de atașat iar de rinichi nu îmi pasă atât de mult cât mă oprește temerea c-o să mă pună la TVA după procedură.
Deci merg mai departe tot mai voios, având desigur o singură coerentă speranță, legată de vreun candidat politic care, o dată ales prezedinte, va slobozi pe străzile patriei haitele promise de maidanezi cu suluri de euro-n coadă...