Lumea clericală trăiește momente de cotitură zilele acestea, când papa Francisc a lansat la Istanbul un „apel ferm” pentru unitatea bisericilor catolică și ortodoxă.
Pare că mintea practică a omului cu mitră a detectat faptul că unitatea este mai bună decât dezbinarea, mai ales în contextul în care domnia sa ocupă momentan jilțul de președinte al unei eventualei asocieri.
Înțelegerea exactă a motivului pentru care biserica este atât de scindată nu este intuitivă. Biblia nu este o lectură clară, din care toată lumea să înțeleagă același lucru și în plus credincioșii, îndeosebi clericii, nu au excelat niciodată la capitolul „toleranță”, mai ales în ceea ce privește credințele altora.
Prima problemă apărută a fost pe la sfârșitul secolului 3 când un episcop, Arius, a tălmăcit unele din frazele bibliei în sensul că Isus Christos ar fi creația Tatălui și nu o zeitate de același tip cu acesta, curent de gândire intitulat „arianism”.
Ceilalți teologi însă considerau că Tatăl și Fiul erau la fel de primordiali, din aceeași plămadă divină, deci consubstanțiali.
Eu personal dacă aș ajunge să cred că există un dumnezeu tată și unul fiu nu cred că mi-aș pune problema să îi ierarhizez, fie și numai pentru că nu am vreo bază obiectivă ca să o fac, deși pare că dacă stai toată ziua în fum de tămâie, tot felul de gânduri încep să te răscolească.
Băieții când se ceartă își dau palme, fetele – replici, țările – obuze. Popii când se ceartă se excomunică reciproc și se numesc unii pe alții eretici.
Asta s-a și întâmplat până la urmă cu arianismul, care a fost denunțat ca fiind heterodox de către primul conciliu, cel de la Niceea, ținut sub înaltul patronaj al împăratului Constantin, el însuși consubstanțialist, care s-a și ocupat de altfel personal de exilarea episcopilor cu viziune arianică. Distrugerea scrierilor și învățăturilor acestora a urmat firesc, ca și câteva secole de conflicte până la dispariția cvasicompletă a acestui curent de gândire, în forma lui inițială.
O dată cu dispariția ultimilor regi de confesiune ariană din Europa (undeva pe la începutul lui 700) creștinismul rămăsese fără motive de vrajbă, așa că apariția problemei „Filioque” a apărut ca o soluție salvatoare.
Acum că o mână de bărboși stabiliseră consubstanțialitatea Tatălui și Fiului (indiferent de ce-o fi aia și de ce importanță o avea) strănepoții acestora au găsit alt motiv de controversă în definirea Sfântului Duh.
În contextul conflictului cu arianii, dorind să întărească ideea că Isus este egal cu Tatăl în ceea ce privește caracterul divin, unii teologi vestici au început să afirme că S.D. derivă atât de la Tată cât și de la fiu, astfel că Isus nu primește Duhul cât, de fapt, îl produce.
Pe partea cealaltă, enervați de unele idei, desigur eretice, care sugerau că S.D. este doar o creație a lui Isus, episcopii orientali au început să susțină că Duhul provine numai și numai de la Tată, fiind prin asta de divinitate egală cu a Fiului. Urmare a acestei concepții, ortodocșii interpretează că, prin susținerea faptului că S.D. provine și de la Fiu (Fillioque) se contestă indirect divinitatea Duhului, astfel că de fapt credința catolică nu e în sfânta treime ci într-o sfântă doime. Ceea ce pare o boime.
Inutil de precizat că nici unul din susținătorii uneia sau alteia dintre curentele teologice nu au fost de față la procesul respectiv și nici nu aveau vreo dovadă clară despre acesta, alta decât interpretarea pe care vor sau nu să o dea la un pasaj al bibliei sau la altul.
Pe cât de stupidă îmi pare controversa inițială, arianică, această a doua controversă chiar pare jenantă, dar, deși jenantă, iată că au trecut aproape 1000 de ani de când în 1054 cele două facțiuni s-au excomunicat reciproc.
Presupun că a fost un mare noroc cu cruciadele din acea perioadă că cele două facțiuni și-au găsit preocupări beligerante suficiente și nu s-au angajat în războaie confesionale mai de nădejde decât câteva mici ocupații și omoruri reciproce (de exemplu ocuparea Constantinopole de către latini).
Bineînțeles că toate aceste „dispute doctrinare” au fost și sunt doar pretextul.
Nu vreo controversă privind capătul corect la care este bine să spargi oul este motivul real al acestei scindări, desigur, ci dorința unor oameni de a accede la demnități, de a controla pe alții și de a obține notorietate, putere asupra semenilor și beneficii.
Traiul bun, donațiile, sediile (fie ele catedrale, biserici, mânăstiri, domenii monahale), monopolul asupra botezurilor, căsătoriilor și îngropăciunilor, dreptul de a spune altora ce trebuie să facă, de a mântui pe cine vrei și a nu mântui pe ăilalți, asta este de fapt miza și ăsta este motivul exact pentru care cele două religii, atât cea din Liliput cât și cea din Brobdingnag, nu se vor uni vreodată, chiar dacă este previzibil că în câteva secole vor rămâne cu tot atâția adepți câte vestale mai sunt pe Pământ.