De ceva vreme într-o parte din scrierile mele mi-am exprimat scepticismul în ceea ce privește democrația, nu numai cea românască (în care toți credem cam cât crede popa în efectul benefic al orgasmului) dar și în general în efectul, funcționalitatea și caracterul ei eminamente benefic.
Postarea publică a scepticismului meu m-a făcut vulnerabil la o groază de replici și lecții de educație civică de la persoane care au înțeles că poziția mea ar fi antiliberală și prodictatură când de fapt criticarea conceptului se face dintr-o poziție diametral opusă.
Hibele democrației, așa cum le văd eu sunt următoarele:
- Asimilarea implicită pe care aceasta o aduce între noțiunea de ”bine” (cu derivatele ”competent”, ”vizionar”, ”constructiv”, ”durabil”, ”benefic” și ”progresist”) și cea de ”popular”, care este de fapt motorul, criteriul de selecție și principiul de funcționare al sistemului. Iar și iar politica și istoria ne arată și ne-au arătat lipsa de legătură între cele două
- Capacitatea de manipulare prin, propagandă, intoxicare, prin mită mai mult sau mai puțin explicită și prin perpetuarea și încurajarea prostiei la nivelul populației. Ca să funcționeze în sens benefic democrația ar avea nevoie de o masă critică de electori interesați, inteligenți, discriminativi și implicați pe care nu îi găsește de fapt nici în tări autointitulate ”leagăne ale democrației”
- Incapacitatea încorporării efective a unor concepte, altfel oricum grefate artificial în noțiunea de democrație modernă cum ar fi ”separarea puterilor” sau ”protecția minorităților”. Pentru că, la o adică, sub presiunea maselor, nu există minoritate protejată, nici la noi, dar nici în America (vezi soarta americanilor de origine japoneză în WW2) și, tot la o adică, dacă este vorba de funcționarea imparțială a justiției aceasta se dovedește și la noi și la alții, când este vorba de politicieni dar și de alți democrați de vază, legată la ochi cu o basma extrem de străvezie.
De altfel politicienii (și noi suntem un bun exemplu zilele astea) au și extirpat acest concept cât au putut introducandu-l pe cel de ”imunitate”, altfel valoros dacă ar proteja militanții sociopolitici și nu pe toți hoții, delapidatorii sau spălătorii de bani cu funcții publice.
Ne place să vorbim de democrație ca despre ceva benefic din trei rațiuni esențiale.
Prima ar fi faptul că prin comparație cu dictatura democrația este mult mai bună (deși nu poate fi considerată nici ca o garanție împotriva posibilității reinstalării altei dictaturi cândva, nici împotriva posibilității de implementare de măsuri samavolnice și deranjante pentru persoane, categorii, populații și uneori poate chiar un popor întreg).
În al doilea rând este de bon ton să admiri democrația, să te dai democrat și să propăvăduiești democrația care, dintr-o perspectivă a devenit un tabu și o religie și nu doar o credință personală supusă criticismului
În al treilea rând suntem învățați să privim părțile benefice ale democrației (să zicem pierderea alegerilor de către vreun mongoloid cu aere de dictator) ca intens satisfăcătoare și porțiunile mai puțin benefice ale acesteia (de exemplu protecția aceluiași mongoloid de ancheta penală prin votul parlamentului) ca fiind niște aberații antidemocratice când de fapt ele sunt democrația la lucru. Așa cum funcționează ea de fapt.
Este greu de înlocuit democrația cu ceva mai bun. Forme de meritocrație, capabile a înlesni accesul competenței la putere ar fi benefice și dezirabile, desigur, dar nu este în firea omului să se lase condus de altul doar pentru că acela se pricepe mai bine, este mai deștept și mai dedicat fie și numai pentru că, fiecare din noi și poporul în întregime suntem excesiv, unii ar zice chiar superlativ de deștepți noi înșine.
Așa că mergem mai departe cu democrația, ce să facem?