Cândva am iubit un sonet. Subtile zidiri ale refugiului castru. Un bar clandestin și un lobby perfect pentru o velă rotundă. Oamenii acceptă orice. Își fac debutul, fără să aibă habar de laturile care le încorsetează existența, debut asiduu al acestei treceri. Dar învață! Învață din mers saltul tăcut pe deasupra propriilor plăsmuiri, pasiuni și nevoi, perfect arcuit în acest contrast de luptă și sensibilitate postumă.

Cândva am iubit un eșec. Subtile cărări ale naturii duale ai zice. Un ocean liniștit ce-și poartă pânzele înșelate cromatic spre același crez fantomatic. Să luăm masa în doi e mai mult decât a ne regăsi și a ne recunoaște zidiți ancestrali, pliați pe aceeași rotondă păgână. Corăbiile vechi, orașul prăfuit fără margini, piesele bune mă încântă cu aceeași blândețe așezată la porți împotrivindu-se copacilor luxurianți, semănați de o mână a noilor ploi, pentru a doua oară. Fiecare lumină aruncată pieziș încadrează felin ambele laturi ale mării salmastre. Linii și imagini, sonete și bărci, un „rock’n rool” clandestin, rezervat în același spațiu și timp, primitor și respectat pentru tot restul din noapte.

Cândva am iubit un regret ...

Rezistă de poți! Iubind fără măsură, inima se umflă cu heliu agățată discret de o velă solidă ce greu înțelege resemnarea oamenilor prăfuiți și rătăciți în andocuri.

Prea mare și prea importantă dăruire!