agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-09-21 | | Înscris în bibliotecă de Maria Gheorghe
Închin această carte părinților mei, care n-au văzut niciodată marea și au cunoscut doar aventura sacrificiului, amintindu-mi că nu le-am spus, când trebuia, cât de mult i-am iubit.
......................... O dată mai mult, înțeleg de ce iubesc marea cum iubești o femeie. Dar o iubesc și ca pe un loc de exil. Căci marea n-are vârstă. Ea nu e din nici un secol. Și n-are amintiri. Uneori, mă simt chiar puțin caraghios aici cu specialitatea mea de "rentier" al memoriei. În timp ce privesc stâncile umede și aproape negre, înălbite de spumă când valurile (marea e agitată, azi) se izbesc de țărm, fac calculul zilelor acestei vacanțe. Zeilor, zice Vergiliu, le plac numerele neperechi. Și poate că nu glumea. Parcele erau trei. Moirele, tot trei. Muzele, nouă. Dar cel mai plăcut urechilor divine pare să fi fost "șapte". Minunile lumii antice au rămas șapte, în ciuda încercării lui Plutarh de a le spori numărul la șaisprezece. De aceea, s-ar fi cuvenit, poate, să vin aici șapte zile, împăcând și prudența și nevoia de mare. Dar era prea puțin. Nu mă pot sătura de mare într-o singură săptămână. Trebuie să-mi asigur acum o rezervă de recunoștință pentru tot restul anului. E foarte important pentru cineva care a descoperit că aproape toate certitudinile sale s-au fisurat. La iarnă (din pricina iernilor când am suferit de frig, am ajuns să detest chiar zăpada proaspătă, curată), mă voi gândi la diminețile acestea în care trebuie să fac un efort ca să rămân în cameră. E ceva sfâșietor de frumos în spectacolul unei mări incendiate de soare, în stare să intimideze luciditățile cele mai rele. Poate că melancoliile mele seamănă cu bălțile tulburi formate după ploaie. Intru în ele fără să mă înec. Mă roade, doar, tristețea că n-am dus nimic până la capăt. Cu toate acestea, de câte ori mă trezesc dimineața și ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gât la gândul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile. Mă uit, minute în șir, cum combină pescărușii grația cu ferocitatea, pândindu-și prada, flămânzi, și lansându-se, fulgerător, în picaje scurte. Bineînțeles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierți și de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mârșăvie? Și de ce anume să te căiești? Toate vorbele mari, virtute, umilință, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. Viața capătă sens doar prin ceea ce iubești și prin suferința că ai la dispoziție un timp limitat pentru a nu irosi această șansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăiești din plin și ceea ce nu poți obține. Dacă nu, unica șansă e să fii idiot.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate