Cu o expresie rigidă șeful de stație își șterse fruntea de transpirație. Cine ar fi crezut că asupra gării, în mica localitate de provincie, o profeție avea să se încurce în șinele de cale ferată, așteptând să prindă rădăcini apoi să plutească fără grabă peste sălaj, fără să țină seama de semnele de circulație, ca o mare primejdie. Se pregătea să plece în concediu liniștit și cu inima ușoară că totul era senin ca o zi liniștită de vară târzie, când totul a devenit aievea. Chiar deveniseră populare cuvintele de „duh” ale mecanicului de locomotivă rostite pe un ton foarte convins „o să mai vină și alții”. Cred că nu greșesc dar patruzeci de sirieni, bărbați, femei și copiii au dat „năvală” din neant peste baraca pustie, bucăți de pânză de diferite forme și culori, figuri palide și prelungi, fantomatice, balansându-se între un orizont și altul al necunoscutului ca o reîntoarcere spre ceva imperios și necesar ce putea avea gustul de acasă.

De câteva zile, media încerca să facă presiune. Ziarele de scandal își încredințau mesajele cu același simț mai mult decât eficient, al vorbelor goale. Urmarea a fost evidentă. Oamenii au început să se miște în ambele sensuri. Reacțiile pripite nu au întârziat să apară. Apoi deciziile arbitrare iar la o aruncătură de băț gesturile necugetate. Lumea era aplecată spre soluții, compasiune și „sacrificiu”? Nici vorbă.

La graniță, poliția de frontieră a conectat toate fermele din împrejurimi în vederea stăpânirii cât mai bine a situației într-un singur consemn. Nimeni nu trebuia să rămână. Grupul de migranți însă era compact și disciplinat, o caravană vie și impusă, demnă și taciturnă, o corabie în trecerea peste un deșert al singurătății și promiscuității ce avea să le-nchidă ciclul de viață. Una dintre femei vorbea o engleză mult mai firavă în comparație cu mâinile puternice ce strângeau la piept un copil de un an. Îi atrase atenția cei doi cai murgi legați de căruță ce așteptau liniștiți pe scuar peste linii brațul de fân ca o recompensă pentru munca ce urma să o depună.

Apropiindu-se de șeful de stație, cei doi căruțași, tată și fiu, nu păreau deloc surprinși de evenimentele ce începeau să se precipite. Bătrânul începu conversația.

– Ce o să faceți domn șef? Domnul ne întinde o mână. Și nouă și amărâților ăstora.

– Am anunțat autoritățile Vasile. Șeful de stație rosti aceste cuvinte pe un ton convins și cu siguranța că soluția era în altă parte. Lucru care nu l-a împiedicat cu o noapte înainte să-și trimită soția și cele două fice cu primul tren spre capitală și să-și curețe pușca de vânătoare dintr-un reflex pe care l-a dobândit pe timpul satisfacerii stagiului militar. Vânători de munte. Contingent ’85.

– Nu toate națiile pot călători prin deșert atât de bine – cugetă ca pentru sine tânărul căruțaș. Parcă ar fi o turmă fără păstor. Oi rătăcite.

Bătrânul căruțaș cu un gest reflex stinse lumina felinarului.

– Nevastă-mea spune că trebuie să ai îngăduință față de acești oameni. Războiul are multe fețe și puține alegeri. Ca și cum ai fi într-o cameră și nu există decât două căi de ieșire. Orice ai face picioarele vor fi totdeauna înainte. Uite ce se întâmplă când lucrurile o iau razna. Să fie victimele propriilor alegeri?

– Nu te îngrijora Vasile – răspunse șeful de stație punându-i mâna aspră pe umăr. Am încredere în autotități că o să găsească soluția cea mai bună. Iar noi românii gândim cu inima curată și deschisă. Totul o să fie bine, ai să vezi! Să-i primim cum se cuvine. Să luăm pildă de la strămoșii noștri.

– Chiar asta este soluția cea mai bună? Să-ți părăsești țara unde te-ai născut? Eu unul nu aș face așa ceva nici în ruptul capului. Aș prefera să rămân și să lupt. De ce să renunț! – interveni indignat în discuție tânărul aprinzându-și o țigară.

– Nu judeca Ioane! Viața te preschimbă. Dacă ai avea copiii lângă tine ai alege să renunți la tot ce ai pe pământ, pentru o singură clipă de siguranță. Nu am îmbătrânit degeaba. Mă tem nu pentru mine ci pentru tine fiule. Se povestesc lucruri groaznice despre creștinii din Orientul Mijlociu. Ori noi suntem o nație pașnică. Domn șef! Ce credeți că vor de la noi?

– Să-i lăsăm să treacă. Vor să ajungă în Germania, țara tuturor posibilităților. Și eu aș vrea să ajung acolo pentru un loc de muncă. Cred că au rătăcit drumul. Dar ca să ajungă acolo, credința le va fi pusă la încercare în nenumărate rânduri până și prin acest unic și mic punct unde au ajuns...

– Credința lor. Dar a noastră? – îl întrerupse tânărul privindu-l pătrunzător pe șeful de stație pe sub sprâncenele negre și stufoase. I-am putea culege din drum, am putea împărți mâncarea cu ei, le-am da siguranța căutată, poate și o bucată de pământ. Totul fără a cere nimic în schimb. Oare se merită?

– E adevărat ce spui. Există totuși și un zvon. Că totul ar fi organizat. Lucruri de culise. Drept să spun omul este ceea ce gândește. Prin urmare s-a dovedit a fi de fapt o manipulare contrar voinței de a spune adevărul. Împortant este că aparținem credinței adevărate.

Grupul de migranți au ocupat întregul peron. Sticlele de plastic stau la rând pentru a fi umplute cu apă rece de la cișmeaua din vecinătate. Copiii sunt spălați pe față și picioare. Bruma de hrană este împărțită ca într-un sfânt ritual. Șeful de stație avea ușa biroului larg deschisă. Un miros de cafea îți îmbia plăcut papilele gustative. Cele două funcționare și echipajul SMURD sosit la fața locului împărțeau porții de ceai și cafea, batoane de ciocolată și pâine pe vatră. Un băiețel cu febră primea îngrijirile medicale. În speranța unei noi reveniri, oameni și cai s-au întors la acel singur lucru comun – o inimă bună. Totul a început să aibă un efect relaxant...

Cât despre mine, am mai stat preț de câteva minute până când cineva s-a îndurat să-mi arunce un os. Apoi încântat, câine vagabond, am pornit bucuros spre un drum nevăzut, spre o altă gară pustie, căutând unicul punct de întâlnire a șinelor de cale ferată. Se făcuse o dimineață târzie.