Îngerii există. Sus este ceva luminos ce orbește.

Așa cum nu te poți descurca pe un scaun cu două picioare, în relația cu Dumnezeu este nevoie de a treia ființă. Cel mai probabil unii dintre noi neagă această afirmație. Înțelegerea are nevoie de răgazul de a se descoperii pe sine însăși. De la trei în sus putem ajunge la odaia lumii.

Vă rog! Fiți calmi! Între alb și negru, bine și rău nu există un interval vid de orice nuanțe, opțiuni și norme elementare. Era spațiul unei potențiale întâlniri de parcă tot pământul ar fi fost acoperit cu ceață. Nu se mai vede nimic. Atât de apropiatele gânduri ce sunt lăsate în voia vântului lovind de departe fluierele piciorelor reci, urme de pași adânci pândindu-mă ca și când aș fugi de un imens pustiu albastru.

Se mișcă îngerii în cer. Cu gesticulația ei fatală, moartea deschide un drum pe aceeași scară a lui Iacob, șine de tren, febrile, nesfârșite, sonore.

Totul e un joc speculativ într-o gară pustie. Nu au relevanță orele întârziate, pâlcurile de copaci, rafalele de vânt, aburii locomotivei clătinându-se într-o parte, ticăitul mecanic al timpului trecut de partea cealaltă absorbit de lumină. Totul se năruie. Eticul. Echivocul. Lăsând loc orizontului ce se luminează până departe. Totul avea sens doar dacă era potrivit cu o doză triplă de libertate, înnoire și speranță. Se vorbea despre viață.

Și oamenii se mișcă. Fiind solidari, trecând în lumină, treptă cu treaptă, oamenii pot căpăta identitatea lui Iacob, în vreme ce despre orașul îmbrăcat în halatul său alb, posibilitatea alegerii în fiecare moment devine o nobilă artă.

Îngerii există. Luminile orașului se desfășoară vertical atât de apropiatele pete de soare. Ajunși aici totul se limpezește devenind straniu de tulbure. Un început de cale e gata să se adune. Pe ea, două suflete nevinovate ținându-se de mână, pierzându-se în eternitate.