Am avut fericitul prilej să prind, înainte de închidere, ultimele ore ale expoziției unei distinse artiste române din Statele Unite, D-na Viorica Colpacci. Lucrările, din seria tablourilor policrome „Digital Prints” și sculpturi în metal „3D Structures”, au fost expuse timp de o lună, între 24 martie și 24 aprilie a.c., la Galeria Est-Vest din Manhattan, New York, fiind vizitate de numeroși amatori de artă, români și americani. Din păcate, eu și soția mea Dorina, am fost printre ultimii vizitatori, dar am avut prilejul că am putut zăbovi mai mult timp în dreptul fiecărui exponat în parte și am putut cunoaște personal pe prolifica artistă. Deși, de când am intrat în adolescență, cochetez și eu serios cu artele plastice, fără a fi profesionist și fără a avea studii speciale, preferând stilul clasic, stilul realist, atât în pictură cât și în sculptură, acest lucru nu înseamnă că transcrierile moderne ale majorității tendințelor contemporane legate de constructivism și futurism sau de arta suprarealistă mi-ar fi străine și mi-ar displăcea.
Adevărul este că dacă un artist de factură clasică ajunge să fie impresionat de arta modernă, cu atât mai mult autorul noii arte trebuie să se bucure, fiindcă a reușit să-i transmită primului un mesaj fără echivoc, să-l servească cu un impact care a-i provoace admirație, curiozitate și poate un pachet serios de emoții... Cam aceasta a fost starea mea de spirit vizavi de picturile digitale și de sculpturile metalice policrome (oțel pictat) ale mult apreciatei artiste.
Pe măsură ce le analizam mai mult, conturul lor ciudat îmi transmitea asociații spontane cu o lume halucinantă de forme holografice mișcătoare, părând niște melodii frânte, melodii stelare topite în metal și încremenite brusc într-o combinație de culori fierbinți sau reci, capabile totuși să le percepi spontan ca pe o muzică venită de undeva de departe și materializată instantaneu în fața ta. Volumele rigide, decupate în onduleuri stranii de flacăra aparatului de sudat au devenit, în mâna maestrei, piese maleabile, elegante, cu margini filigranate, frizând o imaginație creatoare debordantă, care le-a modelat ingenios într-un fel mai de grabă fauvist. Toate sunt penetrate de adâncimi structurale unitare, cu degradeuri variabile și vibrații cinetice energizante care accentuează simțitor contrastele luminoase.
Vizitatorii savurează cel mai mlt sculptura „Focul sacru” și piesa numită „Eden”, pe care unii dintre ei deja și le imaginează că ar putea fi create la o scară monumentală, decorând undeva piețele unor metropole moderne, fie ele americane, europene, japoneze, australiene etc. Dintre tablourile ”Digital Prints”, în mod deosebit, mie mi-au plăcut cadrele „Springtime” și „Spiritul lui Don Quijote”. Oricine din persoanele cu educație estetică cred că și le-ar dori să le decoreze camerele unor locuințe cu design ultramodern... Marea originalitate a tuturor acestor lucrări o constituie, cred, inovația în premieră a expunerii unor sculpturi metalice nonfigurative, vopsite multicolor, dar nu la întâmplare, ci în degradeuri estetice, cât se poate de logice și odihnitoare privirilor noastre.
Mă bucur că artista română newyorkeză se află în plină forță creatoare și ne așteptăm ca seria lucrărilor-surpriză să continue cu noi piese impunătoare care să demonstreze Americii și lumii întregi că din „Pasărea Măiastră” a lui Brâncuși pot apărea alte păsări la fel de strălucitoare.