La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleț. Practic, pe Valsul Nr. 2, de Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenția partea din filmul „Ghepardul”. Și m-au năpădit amintirile.

Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinții mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naștere împreună cu colegii. În seara mult așteptată. Invitații mi-au adus câte o atenție. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.

După câțiva ani, am luat din biblioteca părinților câteva cărți, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificație deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai știam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărții este în raftul care adăpostea colecția Biblioteca pentru toți.

Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o și am așezat-o lângă laptop, cu intenția de a o reciti.

N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea și am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele și parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două rețete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole și cum se face dulceața de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vișeu, am primit de la sursa cea mai autorizată rețeta de dulceață, cu toate secretele necesare.

Am recitit scrisoarea. Am simțit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat și ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vișeu și cei din Dobrogea.

Știam de scrisoare, folosisem rețetele, îmi reușiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceață de smochine, dar mă bazasem pe memorie și pe experiența pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulcețuri. Acum, scrisoarea a apărut în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuși, o voi citi într-o zi cu soare.

În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenția Boldor, și i-am povestit peripețiile legate de carte și scrisoare. Ne-am amintit de cunoștințele comune, am vorbit despre școală, elevii de ieri și de azi… Ne-am promis că vom ține legătura.