Pădurea nu are poteci perfect înțelese. Sălbatică, dar generoasă, ascunde în sine drumuri pe care doar credem că le cunoaștem. Cum altfel să înțelegem de ce pașii ne sînt ocrotiți și îndrumați parcă dintr-o carte pe care am citit-o demult? Poate că faptul că slova cărții a fost odinioară scrisă pe hîrtia sustrasă lemnului mort, poate aceasta îi dă putere asupra lumii omului și totodată o leagă de labirintul gîndurilor, stăpînă și complice, neîmblînzită dar și primitoare uneori. Pădurea este de-a noastră și noi sîntem de-ai ei.

Niciunde raza de lumină nu este mai intim îmbrățișată cu lumea de jos ca într-o pădure la răsăritul soarelui. Mergeam din rază în rază, dezghiocam cu privirea alte și alte frunze, prinse ca niște cochilii micuțe într-un colier, firave făpturi de figurație în culise, oprite în atitudini și posturi diferite, clipocind parcă trezite din somn, aproape muzicale. Mă strecuram printre raze de parcă ar fi fost funii ale unui pod suspendat. Datorită luminii străbătînd miracolul verde, aveam senzația că nu am dreptul să calc altfel decît este primit de lumea arborilor și fiecare pas era cerut într-un anumit mod de către spațiile străbătute de lumină printre rădăcini. Spre deosebire de marea albastră, marea cafeniu-verzuie a pădurii mă legăna înăuntrul meu, îmi aducea o bucurie lipsită de extaz și deplin armonioasă. Soarele tors prin fusurile pomilor, crengile pe care le îndepărtam numai ușor cu evlavie, arar cîntecul unei păsări, pămîntul dezgolit așa cum numai pădurea îl poate arăta - simplu și curat - mă dezvelea și pe mine, tînără și necunoscută mie însămi, rămasă și eu pe acest pămînt fiindcă mai aveam multe lacrimi de vărsat.

Cred că nu am simțit mai demult că sînt soră cu pădurea și nu înțelegeam defel de ce codrul este ”frate cu românul”. Dimensiunea frustă a pădurilor lui Sisley, ori fragedele crînguri ca un ciob de vis ale lui Grigorescu mi se păreau a fi poeme în culoare, sticlă turnată din miezul sufletului lor, încă o dată dovadă că pădurea aducea acei artiști, și numeroși alții, în comuniune cu sinele lor, într-un ”înăuntru” care se dezvelea sub ramuri, într-un spațiu protejat și construit, care înflorea prin culorile lor proprii, prin propria pădure geamănă din ei. Pentru mine era altceva - nu mă vedeam pe mine însămi, eram pur și simplu captivă, nu mă puteam desprinde, ca o îndrăgostită. De mulți ani nu am mai pășit într-o pădure și am putut doar să privesc imagini surprinse de fotografi, care adesea exagerează efectele luminii și culorii. Mi-au lipsit foșnetul, mireasma și lumina ca o binecuvîntare. Acum cred că între timp pădurea și-a pierdut capcanele pentru mine. Este o parte din mine, dar eu exist în afara ei. Probabil că am început să înțeleg mai bine că în pădure sînt aproape de pămîntul de sub rădăcini dar și de cerul de peste ramuri. Această scară ce mă coboară și ridică de la sine este acum amintirea mea din viitor.